Direcții opuse: cum arată Federer și Nadal la Wimbledon comparativ cu Roland Garros

Wimbledon este oferit pe 30-0 de

Câtă diferență poate să facă suprafața! Să luăm, de exemplu, cazul lui Roger Federer. Roger e bun la tenis, iată un adevăr aproape unanim acceptat. Însă abia când îl vezi pe iarbă ai o idee despre cât de bun e, de fapt, Federer. Schimbarea e uriașă. De la zgură la iarbă, de la Paris la Londra, parcă am dat peste alt jucător. N-au trecut decât două săptămâni de când îl văzusem ultima oară, dar trebuie să te chinui foarte mult ca să găsești asemănări între cele două versiuni ale elvețianului. Reîntors pe iarba londoneză, Federer parcă s-a metamorfozat, a întinerit peste noapte. Diferența cea mai mare e la încredere. Exact ce-i trebuie ca să susțină tipul de joc agresiv de care va avea nevoie în meciurile mai grele din continuarea turneului. Limbajul corpului de aici este al unuia care știe pe de rost ce are de făcut, are certitudinea că alege cele mai bune soluții, că execuția e cea care trebuie. Sentimentul de pierdut, de nehotărât, impresia că nu știe prea clar ce vrea să facă pe teren – toate astea au rămas în urmă. Roger patrulează iarba într-o armonie care-i ascunde vârsta. Ce poate să facă încrederea dintr-un jucător, fie el și Roger: îmbrăcat în alb complet, Federer arată parcă mai tânăr, mai zvelt, mai bine pregătit, mai impunător, dar și mai împăcat cu el; cearcănele din ultimele săptămâni au dispărut, iar fluiditatea mișcărilor a revenit la parametri clasici. În schimb, au dispărut confuziile, au dispărut sursele de neliniște, a dispărut, simbolic, până și talpa portocalie care l-a plasat, anul trecut, într-un bizar conflict cu strictele reguli ale turneului care-l adoră cel mai mult. La Wimbledon 2013 parcă totul a fost menit să ducă spre un final de coșmar. Acum e numai el și iarba. Marea Regăsire.

Văzându-l cum l-a distrus pe nevinovatul Lorenzi (ce-i drept, un adversar irelevant în imaginea de ansamblu, dar bun pentru exemplificare), pot să înțeleg mai bine cât de înspăimântător de dominant a fost, în realitate, Federer, în perioada lui de glorie. Oamenii uită ușor, având în față episoade mai recente, precum varianta nefericită din 2013, cât de terifiant și de descurajant a putut fi Federer pentru restul plutonului, în anii în care a atins maximul. Dacă-l urmăreai cu atenție, azi a fost una dintre rarele ocazii în care ai putut să regăsești la el acea expresie faimoasă de killer imperturbabil și impenetrabil, expresie care i-a însoțit cele mai mari performanțe și care acum este acoperită aproape în întregime de mina blajină a lui Daddy Federer. Imaginea de mai sus e elocventă. Și mai pot să înțeleg, tot după meciul de azi, și de ce fanii care nu-l agreează și-au construit, ani la rândul, discursul pe tema “Federer, robotul fără emoții”. E dificil să nu te sperie un pic și să nu te simți în opoziție cu un personaj care nu pare să aibă puncte slabe (vorbesc, bineînțeles, de un moment din trecut). Un adevărat terminator.

În contrapartidă, Rafa pare să fi parcurs drumul invers. De la Paris la Londra, campionul spaniol și-a pierdut mult din forța și nucleul jocului său. Dar, de data aceasta, Rafa a evitat surpriza neplăcută, punând capăt unei serii de trei înfrângeri consecutive și șapte seturi pierdute la rând pe iarbă. Primul set părea să respecte scenariul meciurilor cu Rosol și Darcis, dar Klizan s-a văzut poate prea devreme deja plantat în profilul de Rafa-Slayer pe care l-a creionat presa de tenis în momentul tragerii la sorți, în care toată lumea s-a grăbit să hiperbolizeze obstacolele de pe partea lui de traseu. Anul acesta diferența a fost din ce spunea Nadal înainte de turneu, anume că a ajuns la Londra cu “un sentiment mult mai bun”. Așa că atunci când scorul și jocul îi erau împotrivă, Rafa a îmbrățișat situația și a jucat cu un sentiment de urgență, accentuat poate și de gândul înfrângerilor din ultimii ani: “Când știi că ai pierdut în turul 1 anul trecut, n-o să vă mint: îți rămâne în cap”.

Rafa a părut ușurat la final, nu pentru că aceasta a fost victoria sa cu numărul 700 a carierei, ci pentru că a scăpat de un bolovan de pe piept. O înfrângere în primul tur la Wimbledon îi fusese “aranjată” de mai toată lumea, așa că bineînțeles că ajută că a putut respinge acest scenariu. Un al doilea bolovan ar putea fi înlăturat în turul următor. Când, într-un lung șir de coincidențe, îl va reîntâlni pe Lukas Rosol, la fix doi ani de la faimoasa supersurpriză din 2012, una intrată în folclorul tenisului. Ziceam de coincidențe: în ambele sezoane (2012, 2014) Rafa a făcut finală la AO, l-a învins în 4 seturi pe Djokovic în finala RG, și a adunat 42 de meciuri câștigate înaintea turului secund de la Wimbledon.

Însă nu pe fiecare zi e duminică. Va mai găsi Rosol acea stare de transă absolut incredibilă de atunci? Setul cinci din 2012 e, probabil, irepetabil pentru ceh; felul în care a reușit să se conecteze la absolut orice minge e greu de duplicat, dar mental trebuie să ajute când știi că ai mai făcut o dată ceea ce trebuie să faci acum. Va fi foarte interesant de văzut ce se va întâmpla: Rosol va iubi șansa pe care o are să îmbrace încă o dată mantia tipului care strică petrecerea lui Rafa, în vreme ce Rafa va dori să șteargă definitiv amintirea acelei zile. O victorie acum va vindeca trecutul și va funcționa drept injecție de încredere pentru spaniol în restul turneului.

Și așa ajung la final: la acest moment, Rafa mai are mult până la un nivel competitiv la Wimbledon, în vreme ce Federer arată de-a dreptul promițător. Cel puțin acum, cei doi au făcut trecerea de la Paris la Londra cum nu se putea mai diferit. Dar asta nu înseamnă că așa va fi până la capăt. În vorbele înțeleptei Maria Sharapova, nu contează cum începi un meci sau un turneu, ci cum îl termini.