Diferența dintre "poate aș putea" și "eu pot", cu Tomic și Kohlschreiber pe post de exemple

Philipp Kohlschreiber e unul din acei jucători talentaţi care nu par să câştige în încredere indiferent câte lovituri fabuloase produc. Alt exemplu similar care-mi vine acum în minte e Gasquet. Amândoi posesori ai unui rever cu o mână care poate funcţiona magistral, amândoi sunt rareori înflăcăraţi în urma execuţiilor măiestre care le ies din rachetă, de parcă acestea ar fi accidente pe care se îndoiesc că le pot repeta. Într-un interval de câteva game-uri, neamţul a produs în meciul pierdut azi cu Tomic următoarele chestii:

– un passing de forehand in cross din alergare, pleznit cu violenţă DOAR din încheietură, dintr-o poziţie atât de întinsă şi joasă încât abia dacă a mai avut timp să ducă racheta în spate. Tomic a rămas ţintuit la fileu.

– un lob de dreapta din alergare, iarăşi întins la maxim, pe care a pus o cantitate uluitoare de top spin pentru cât de puţin timp a avut la dispozitie să-l pregatească. Mingea s-a înălţat şi a coborât mult în interiorul terenul, lâsându-l pe Tomic, aţi ghicit, ţintuit la fileu.

– un retur de rever lovit din careul din stânga, pe un serviciu doi cu foarte mult kick, retur blocat şi trimis scurt în lung de linie, chiar pe linie. Tomic, ţintuit de data asta pe baseline.

Cu toate aceste dovezi de îndemânare, talent şi coordonare, Kohlschreiber nu reuşeşte să aibă destul de multă încredere încât să producă mai multe la rând. Cumva, loviturile acestea reuşite nu-l propulsează într-o „zonă” în care să joace bine curgător. Execuţiile de clasă sunt urmate de neforţate, pe sistemul „un pas înainte, doi înapoi”. E o problemă de încredere, de mental, de aroganţă sănătoasă că „eu pot”, care-i caracterizează pe campioni. Nu ştiu dacă poate fi învăţată la antrenamente sau pur şi simplu trebuie să te naşti cu ea.

În mod paradoxal, Tomic o are. Sângele rece sub presiune, încrederea că va nimeri lovitura câştigătoare, că va încheia câştigându-şi serviciul. În afara situaţiilor când e clar surclasat de jucători mai buni sau mult mai titraţi, situaţii în care poate capota, dacă este într-o formă fizică normală şi şi-a făcut temele la antrenamente, Tomic nu prea suferă de lipsă de încredere în forţele proprii. E o calitate care îi va fi foarte utilă pe viitor, dacă se va ţine de treabă serios, bineînţeles. Cu tot tenisul lui junky şi funky, Tomic am senzaţia că eşte totuşi extrem de calculat. Pe lângă asta, la Australian Open îl ajută şi publicul şi asta îi convine de minune, căci Bernie e băiat de cartier căruia îi place să se dea mare şi să fie aplaudat la scenă deschisă. Ce diferenţă între non reacţiile lui Kohlschreiber după vreo lovitură genială şi pantomima voit cool a lui Tomic, care a făcut tot timpul bezele publicului, alimentându-i şi alimentându-se cu energie.

În meciul următor însă nu va mai beneficia doar el de acest ajutor, pentru că se va întâlni cu un compatriot, Sam Groth, care a trecut de alt australian, Kokkinakis. Thanasi, care îl scosese anterior pe Ernests Gulbis tot pe aripile unei susţineri la limita sportivităţii din partea un public foarte partizan, a văzut azi pe pielea lui cum e să nu mai fii singurul favorit. Acelaşi lucru îl aşteaptă şi pe Bernie. În meciul următor, va trebui să se bazeze mai mult pe tăria lui interioară şi pe dorinţa de a câştiga, in faţa unui servobot care va pune permanent presiune pe el să-şi facă serviciul.

Îmi pare rău de toţi artiştii reticenţi ca Kohlschreiber sau Gasquet, Bellucci, Dolgopolov sau Tsonga, care posedă absolut toate loviturile de pe faţa pământului, în afară de una singură, care face cât toate la un loc: lovitura numită „decât să plângă mama, mai bine să plângă maică-sa”. Dar ăsta-i sportul profesionist, darwinian până la Dumnezeu (sic). Aşa că ne delectăm în continuare cu Sharapova şi cu Nadal, alfa dogs înnăscuţi, care, cu toate limitele din jocul lor, câştigă pentru că cred că merită să câştige mai mult decât alţii şi sunt pregătiţi să sacrifice orice pentru asta.