Despre un meci istoric | Medalie pentru Federer, elogii pentru Del Potro: 19-17 în decisiv!

 

De parcă n-ar deține deja aproape toate recordurile posibile și imposibile ale tenisului, Roger Federer a mai agățat unul: cel mai lung meci de trei seturi din era Open. Patru ore și 26 de minute s-au scurs între prima și ultima minge din Federer – Del Potro, o partidă fantastică din atâtea puncte de vedere. O partidă specială.

“A durat ceva vreme”, conchide Roger. Se referă atât la lungimea neobișnuită a partidei, un nou record olimpic pentru durata unui meci de tenis, cât și la anii pe care Federer a trebuit să-i aștepte ca să-și poată trece în cont o medalie olimpică la simplu. De patru ori participant la Jocurile Olimpice, Roger, cel care este deja considerat cel mai mare jucător al tuturor timpurilor avea deja în cont un aur la dublu, cu Wawrinka, în 2008, dar nimic la simplu. Discutabil, cea mai mare gaură din CV-ul său absolut stelar. De duminică, fie aur, fie argint, acest minus accidental va fi șters definitiv. 

“Realizam, în timp ce jucam, că luam parte la ceva special. Cu cât avansam în meci, cu atât mă gândeam: wow, cât de tare e să iei parte la un astfel de meci”, spune Federer. I-a revenit vocea. O pierduse, vremelnic, imediat după finalul acestui adevărat maraton Olimpic. Chemat la o primă declarație, la secunde distanță de acea îmbrățișare memorabilă de la fileu, Federer a rămas, pur și simplu, fără glas, în timp ce încerca să spună cât de importantă e această performanță pentru el și, mai ales, pentru Elveția. Pentru că o fi tenisul un sport individual, dar Federer, ca și toți ceilalți campioni extraordinari care ne încântă, zi de zi, au jucat la Londra și pentru țările lor. Fără glas și el, fără glas și noi, ceilalți, de pe margine. Efortul a fost prea mare.

Contextul a făcut meciul cu totul și cu totul special. Conta mai puțin scorul meciurilor directe dintre cei doi, un categoric 12-2 pentru elvețian, dintre care 5 victorii numai anul acesta. Perspectiva calificării în prima finală Olimpică i-a afectat în mod diferit pe cei doi. Federer a început parcă mai reținut, mai rigid, omițând, adesea, în schimburile suspect de prelungite, să facă exact ce a făcut foarte bine în precedentele cinci victorii: să-l plimbe pe argentinian, să-i expună mobilitatea redusă, mai ales pe iarbă.

Del Potro, în schimb, acest uriaș jucător și jucător uriaș (dă, Doamne, să-și împlinească potențialul într-o bună zi), a pornit ca din pușcă. Nu doar forehand-ul imens e fabulos la Delpo. Cu Federer, Juan Martin a returnat foarte bine în prima parte a meciului, foarte lung și foarte agresiv. Paradoxal, a fost și mai eficient la fileu. S-a înființat la fileu chiar de mai multe ori ca experimentatul său adversar, agățând cu agilitate puncte din situații complicate. 

În plus, a câștigat raliuri lungi, dictând din spatele terenului și a creat breșe în sistemul defensiv al lui Federer cu (ce altceva decât) dreapta sa imensă. 

“Nu e suficient, Roger!”, a strigat cineva din tribune și așa și era. Insuficient ca să-l jeneze pe Juan Martin, în contul căruia primul set s-a dus cuminte: 6-3.

Apoi, Federer era să-și dea singur foc la valiză cu câteva game-uri complicate. În timp ce, pe serviciul lui Del Potro, începeau să apară șanse (dar cum veneau, așa și dispăreau), dincoace, pe cel al lui Fed, începeau să apară amintiri din acel Federer de acum doi sau trei ani, mereu predispus să clacheze din nimic, ca la un semnal nevăzut. La 2-2, elvețianul a avut nevoie de 16 puncte ca să iasă întreg dintr-un game cu multe egalități. La 4-4, în loc de game la 0, Federer a decis că trebuie să-și complice viața: o dreaptă aterizată de puțin afară, o ratare curioasă, cu tot terenul gol în față, plus o ramă și un forehand în fileu i-au adus lui Del Potro o nesperată șansă de break. Totul se putea termina acolo. 

Nu s-a terminat. Come-back-ul lui Federer a început să capete formă și forță. Odată depășit momentul complicat, iar situația la seturi egalată, printr-un tiebreak în care elvețianul a condus în permanență, Federer a început să bată la ușă. Dincolo de ea, break-ul izbăvitor. N-a deschis nimeni, deși ocazii au tot fost. Dincolo de zăvor, Del Potro a lucrat temeinic, servind cu autoritate și menținându-și concentrarea și calmul la cote înalte. Per total, Federer a avut 13 șanse de break în tot meciul. Felul în care au fost repartizate în decisiv trebuie că l-a frustrat teribil pe elvețian. Sentimentul a fost că break-ul desprinderii acestuia e, cumva, inevitabil, mai cu seamă că Del Potro n-a mai contat aproape deloc pe retur. Consecința? Multe game-uri confortabile făcute de un Federer care și-a recăpătat cadența. La un moment dat, el a câștigat trei game-uri consecutive la zero pe propriul serviciu.

A fost doar un sentiment. Break-ul s-a încăpățânat să nu apară. Poker-face Federer n-a rezistat de fiecare dată, lăsând să-i scape câteva strigăte sau semne de nervozitate, la capătul unor puncte pierdute la limită, sau în urma unor decizii neinspirate.

“Am fost foarte tensionat. M-am văzut în multe rânduri în timpul meciului învins, dar m-am văzut și ieșind la liman. Treci prin tot felul de stări”, spune Federer. În game-ul 19, la 9-9, Del Potro a părut, în fine, să cedeze, pierzându-și serviciul într-un game cu două duble greșeli. Dar n-a fost gata. La rându-i dintr-o dată copleșit de situație, Federer și-a pierdut imediat serviciul, și încă la zero, dând undă verde maratonului să continue.

Și a continuat. Pe de o parte, Federer și-a reluat seria game-urilor consistente și sigure la serviciu. Pe de cealaltă, Del Potro a ieșit adesea cu greutate din game-urile jucate cu serva sa. Multe 0-30-uri de rezolvat, ba chiar și un 0-40, salvat la 14-14. Dar le-a rezolvat pe toate. Adesea, făcând eforturi crunte, vezi acel plonjon disperat la fileu care i-a câștigat un punct într-o situație complexă: s-ar fi făcut 0-40.

E admirabil și cum s-a ținut Delpo cu firea, dar cum a reușit și Roger să îți țină emoțiile în frâu. O lecție de tenis sub presiune. Cu spatele la zid.

| Intermezzo:

Câteva lucruri sunt de notat aici despre Federer și despre învățămintele cu care am rămas despre el, după un astfel de meci. Da, încă mai învățăm lucruri noi despre Federer: 

Unu la mână, indiferent dacă jocul, sau diverse componente ale acestuia (forehand, rever, etc) îl “lasă” pentru o vreme, e remarcabil cu câtă încredere joacă elvețianul în această perioadă. E una comparabilă cu cea din anii lui de glorie absolută. O combinație letală între experiență, faimosul său calm (dincolo de excepții) și arsenalul foarte variat de lovituri la care poate apela. O combinație care îl poate scoate în siguranță la mal chiar și atunci când adversarul e într-o zi excelentă, iar jocul lui Federer nu e la nivelul cel mai înalt posibil.

Doi la mână: defensiva lui Federer trece adesea nebăgată în seamă. Foarte greșit. De înțeles, dat fiind că adesea îi admirăm jocul de atac, dar greșit. În mare parte din toate acele game-uri în care și-a creat șansă după șansă (că le-a ratat e altă discuție), Federer a făcut-o apărându-se extraordinar. Când Del Potro atacă, e fantastic de greu să pui mingea înapoi, dar să mai aduni puncte. Ca să ajungă de atâtea ori la 0-30 și 0-40 pe serviciul advers, Fedex a făcut-o apărându-se impresionant.

Trei la mână: serviciul lui Federer este subestimat groaznic. În toate comparațiile pe care le puteți citi în diversele articole, cărți sau analize, se spune fie că serviciul lui este mai slab, fie că nu atinge vitezele altor mari campioni (mai ales, în comparațiile cu Sampras), fie că nu mai e suficient de constant ca să-i câștige meciuri. Greșit. Este senzațional cum poate să servească Federer, mai ales când e cu spatele la zid. Un singur exemplu: game-ul de la 12-12, în care elvețianul s-a văzut condus cu 0-30, într-un moment în care energia și limbajul trupului său trădau o oarecare dezarmare. Federer a ieșit din necaz servind patru ași sau semi-ași consecutivi. Într-un interval de câteva secunde, game-ul fusese rezolvat.

Wow, Federer’s serve, can’t underestimate its importance, but somehow I think we do

— Steve Tignor (@SteveTignor) August 3, 2012

 

 

Dar revenim: în pofida nenumăratelor game-uri în care Del Potro fie a ieșit cu bine din încurcătură, fie a servit cu autoritate; în pofida tuturor șanselor irosite și a ramelor date de Federer (la una dintre ele nu și-a putut reprima un zâmbet), ei bine, la 17-17, Delpo a clacat din nou. A fost abia al doilea break al meciului pentru Federer, care n-a mai ratat ocazia și, la a doua șansă de meci, a pus capăt dramei.

Un Del Potro absolut rupt, emoțional vorbind, în două, s-a refugiat, lăcrimând bărbătește, într-o îmbrățișare prelungită la fileu, ascunzându-se în umărul celui care îl învinsese. Din păcate, nu pot câștiga doi, deși, în mod clar, Del Potro ar fi meritat la fel de mult ca și învingătorul său. Aplauzele merg, la fel de călduroase, și la el.

“Îmi pare rău pentru el, eu îl înțeleg, am fost prin starea în care e el acum” – același Federer.

Despre Del Potro: Jos pălăria

E greu să găsești ceva bun într-un astfel de meci, într-un astfel de eșec – a spus argentinianul, imediat după meci, într-unul dintre numeroasele interviuri dureroase pe care a trebuit să le dea înainte, culmea, de a reveni pe teren pentru meciul de dublu mixt cu Gisela Dulko. Și acela pierdut, apropo. 

E posibil ca Del Potro să vadă altfel lucrurile în câteva zile. E foarte important pentru el să aleagă să vadă partea bună a paharului, pentru că, în pofida declarației sale, ea, partea plină adică, există. În timpul meciului, părerea generală exprimată pe mai toate canalele de comunicare a fost că Del Potro a revenit, în fine, la nivelul fantastic din 2009. Accidentările, convalescența, concurența din circuit, lupta cu proprii demoni, toate astea i-au întârziat regruparea. Aparent, Del Potro a ajuns, din nou, la nivelul de atunci. Cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face ar fi să se lase afectat de ceea ce a fost, totuși, o înfrângere incredibil de dureroasă.

“Asta e, cineva trebuia să piardă într-un astfel de meci. În 2009 a pierdut el, azi a fost rândul meu. Nu e o situație ușoară”, s-a mulțumit el să spună. Just. E greu. Pe de altă parte, ar putea fi punctul de plecare al unei noi serii de rezultate precum cele din anul amintit ceva mai sus. Ar fi și cazul, The Big Four ar avea nevoie de un challenger autorizat și la cum arată jocul lui la nivelul maxim, Del Potro are dreptul să se considere în măsură să fie el acela. Iar US Open, singurul Slam la care Del Potro s-a impus, bate la ușă. Ar putea fi o revedere inspirată și plăcută pentru ambele părți.

Federer stupendous to win 19-17. Feel for Delpo who played superbly.Terrific duel, wonderful advert for game.Such a variety of skills needed

— Richard Ingham Evans (@Ringham7) August 3, 2012

 

 

 

Federer a sărutat steagul imediat după victorie

E și asta un semn despre cât de importantă a fost victoria pentru Federer. În clipa când meciul a fost gata, Roger a strâns tricoul și a sărutat logo-ul cu steagul Elveției, o manifestare nemaivăzută la el. “Este un moment important pentru mine și pentru Elveția, mai ales că noi nu aveam încă vreo medalie la aceste Jocuri”. În sfârșit, finala Olimpică a devenit realitate pentru elvețian. Iar duminică după prânz, cu locul 1 ATP reasigurat, într-o rejucare a finalei de la Wimbledon de acum o lună, Federer va lupta pentru aur și pentru Career Golden Slam. A trecut ceva vreme de când o caută.