Despre transă în tenis (I) Când ei se simt ca nişte cascade

E o metaforă extraordinar de frumoasă. Nu cred că s-ar putea inventa alta care să descrie cu mai mare acurateţe senzaţia pe care o transmite orice sportiv atunci când se află în starea de graţie care se numeşte „zonă” sau „transă”.

Autoarea acestei mici bijuterii de stil a fost o sportivă – Dianei Roffe-Steinrotter – care a obţinut o medalie de aur la schi la Olimpiada de iarnă din 1994. După ce şi-a terminat cursa, ea a declarat că nu-şi aminteşte absolut nimic, pentru că intrase într-un fel de stare de relaxare. Aşa că, la întrebarea „cum a fost”, a răspuns: „M-am simţit ca o cascadă”. Întâmplarea este povestită în clasicul volum al lui Daniel Goleman, „Inteligenţa emoţională”.

Mă gândesc că nici Federer, nici Nadal, nici Djokovic nu ar descrie vreodată în asemenea termeni momentele lor de vârf, de absolută strălucire. Mi se par cu toţii nişte tipi prea cu picioarele pe pământ, prea bine ancoraţi în propria lor realitate şi în cea a sportului pe care îl practică pentru a-şi permite asemenea excese de imaginaţie.

Şi totuşi. Parte din fascinaţia pe care o resimţim faţă de tenis, la ora actuală, se datorează acelor clipe în care s-au purtat ca şi cum ar fi fost nişte cascade, „publicul şi ceilalţi competitori dispărând pentru o clipă, într-un moment binecuvântat, care îi absoarbe cu totul”. Cum de sunt posibile acele momente? Ce minune face ca ele să se întâmple?

Transa, spune Goleman, e o stare de uitare de sine opusă contemplării negative sau îngrijorării.

„În loc să se piardă într-o preocupare plină de nervozitate, cei care intră în această transă sunt atât de absorbiţi de ceea ce au de făcut, încât uită de ei. […] În mod paradoxal, cei care cad într-o asemenea stare dovedesc o stăpânire extraordinară a ceea ce fac, reacţiile lor fiind perfect acordate necesităţilor în schimbare ale acţiunilor lor. Chiar dacă oamenii acţionează la capacitatea maximă atunci când se află într-o asemenea stare, ei nu mai sunt preocupaţi de felul cum se descurcă, dacă va urma o reuşită sau un eşec – pentru că plăcerea pură a actului în sine îi motivează.”

Vă mai amintiţi de Lukas Rosol? Normal că vă amintiţi. De anul trecut, cehul nu mai are, desigur, nevoie de nicio introducere. Dar vă mai amintiţi ce spunea imediat după ce l-a bătut pe Nadal în turul 2, la Wimbledon 2012, făcând probabil meciul vieţii lui şi făcându-ne pe noi toţi să ne întrebăm: „De unde ai venit şi unde ai stat ascuns până acum?” Rosol descria cam aşa incredibila lui performanţă:

„Încă nu ştiu. Atât de multe emoţii. Nu m-am aşteptat că o să reuşesc. Îmi pare rău pentru Rafa, dar azi am fost într-un alt loc şi mă bucur foarte tare de asta… Încă nu îmi pot găsi cuvintele, încă nu pot să cred. E ca un vis pentru mine. După setul al patrulea, am simţit un pic de durere. M-am dus la vestiare şi am făcut un duş. Fizioterapeutul a fost tot timpul lângă mine. Când am ieşit pe teren nu simţeam nimic. Pur şi simplu eram în alt loc şi am crezut în mine şi am ştiut că eram în stare să realizez asta. Mda, poate în interiorul meu [mi-a fost frică]. Am închis-o în mine. Pur şi simplu nu vreau să-i arăt ce e în mine. În setul al cincilea,  nu am simţit nimic. Eram doar aşa de concentrat în mine însumi, şi a mers. Am jucat relaxat. Uneori e posibil să mă trezesc şi să bat pe oricine, ştii. În alte zile ştiu că pot să pierd la jucătorul numărul 500. Trebuie să continuu să joc la acelaşi nivel. Nu am simţit durere. Nu am simţit nimic. Am fost puţin în transă. E cel mai bun lucru”.

Nivelul de suprapunere între definiţia lui Goleman pentru transă şi descrierea lui Rosol este pur şi simplu ireal: senzaţia de a fi în cu totul altă dimensiune, lipsa de sentimente, concentrarea în sine, relaxarea totală, toate elementele coincid până la cel mai mic amănunt. N-o mai fi reuşit cehul de atunci nimic important, însă mărturia pe care a lăsat-o despre ce înseamnă să fii „în zonă” în tenis este cel puţin la fel de remarcabilă ca şi meciul pe care l-a câştigat împotriva lui Rafa, pe terenul central de la Wimbledon.

Transa, însă, mai are şi alte elemente, spune Goleman, cum ar fi emoţia absolută aflată în serviciul performanţei şi al acumulării de cunoştinţe.

„Într-o asemenea transă,” zice el, „emoţiile nu numai că sunt stăpânite şi canalizate, dar sunt şi pozitive, pline de energie şi centrate pe misiunea care trebuie îndeplinită. Atunci când eşti cuprins de plictiseala deprimării sau de agitaţia anxietăţii, această transă îţi este blocată. Şi totuşi transa (sau eventual ceva asemănător) este o experienţă prin care trece aproape toată lumea din când în când, mai ales când acţionează la cote maxime, încercând să-şi depăşească limitele anterioare. Pentru că în această transă ne simţim atât de bine, ea este intrinsec o răsplată. Este o stare în care oamenii sunt complet absorbiţi de ceea ce fac, acordând o atenţie nemijlocită îndeletnicirii respective, conştientizarea lor fuzionând cu faptele.”

Vi se pare că aţi văzut aşa ceva în tenisul recent? Eu am văzut de cel puţin câteva ori în ultimii ani. Dar cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut ceea ce am văzut – spuneţi-i zonă, transă sau orice altceva vi se pare potrivit – la Roger Federer, în semifinala cu Novak Djokovic de la Roland Garros 2011. La vremea respectivă, scria despre toată povestea Steve Tignor, aflat la faţa locului, într-un articol cu un titlu fenomenal, pe care nu vreau nici măcar să încerc să-l traduc. Se numea „Giving Them the Index Finger” şi conţinea următorul paragraf: „Federer se afla într-o poziţie neobişnuită pentru el: era urmăritorul, mai degrabă decât cel urmărit, şi puteai vedea cu ochiul liber că savura inversarea rolurilor. Nu sunt sigur că am văzut vreodată o postură aşa de agresivă şi atât de mulţi pumni strânşi din partea lui într-un singur meci”.

| Meciul întreg (HD) e de văzut aici

N-o să mai citez şi restul. OK, nu mă pot abţine, o să citez concluzia: „În acel moment [în care şi-a fluturat degetul arătător] – unul de reabilitare şi de insolenţă pe care o ţinuse în sine, dar pe care în final o eliberase – el [Federer] a fost, în opinia mea, un personaj la fel de irezistibil pe scena tenisului profesionist precum fusese întotdeauna”.

Ceea ce mi se pare însă relevant pentru meciul de atunci este observaţia lui Tignor că Federer savura momentul, fiind în acelaşi timp la un nivel de concentrare maximă. Spune Goleman: „Un chirurg, de exemplu, care este solicitat de o operaţie grea în timpul căreia intră în această stare specială, atunci când termină observă nişte moloz pe jos, în sala de operaţii, şi întreabă ce s-a întâmplat. Este uluit să afle că atunci când era atât de absorbit de actul medical o parte din tavan a căzut – şi el nici măcar n-a observat”. Mă întreb: dacă Philippe Chatrier ar fi căzut din temelii în jurul lui, Federer ar fi observat ceva înainte de a se termina meciul?

În al treilea rând, esenţa transei este o concentrare maximă, intenţionată a atenţiei asupra acţiunii de îndeplinit.

„Există însă un feedback înşelător la poarta de intrare în această zonă. El poate presupune un efort considerabil de calmare şi de concentrare pentru a începe treaba – acesta fiind primul pas care presupune o oarecare disciplină. Odată instalată, această concentrare are propria sa putere, care detaşează acea persoană de tulburările emoţionale, iar misiunea respectivă pare a se îndeplini fără nici un efort […] Intrarea într-o asemenea zonă se mai produce şi atunci când oamenii au de realizat un lucru la care sunt foarte pricepuţi şi se implică într-o asemenea măsură, încât le sunt puse la încercare capacităţile forte.”

Înainte de finala de la Australian Open 2009, nimeni nu îl credita pe Nadal cu vreo şansă să câştige titlul. Dacă nu din alte motive, atunci măcar din motivul semifinalei cu Verdasco, pe care Nadal o câştigase literal în lacrimi. Nadal însă a câştigat şi finala, în condiţiile în care de-abia se putea mişca înaintea meciului. Mărturia felului în care a reuşit să se mobilizeze este în cartea scrisă de Carlin: „Mai fusesem în situaţia asta înainte şi speram ca adrenalina şi puterea mea de concentrare să triumfe asupra durerii încă o dată. Încă mă mai întrebam dacă îmi va rezista corpul, dar vestea bună era că, per ansamblu, mă simţeam mai vioi decât în urmă cu două ore şi mult mai vioi decât atunci când mă trezisem după ce dormisem toată dimineaţa cu o zi înainte. Cel mai important, însă, era faptul că negativismul pe care îl aveam înainte se dusese. Îmi recuperam dorinţa de a câştiga şi încrederea că pot s-o fac. Deodată, provocarea de a depăşi situaţia grea în care mă aflam s-a transformat dintr-un lucru de care mă temeam într-unul pe care îl savuram.”

În cele din urmă, dar probabil cel mai important, intrarea în transă, menţionează Goleman, nu este apanajul unei elite selecte. Se poate întâmpla oricui, atâta timp cât îndeplineşte o condiţie esenţială: persoana respectivă ţine la ceea ce face. Poate una dintre explicaţiile reuşitelor incredibile pe care le au cei de la vârful ierarhiei actuale în tenis este că le pasă de ceea ce fac. În rest, vorba lui Djokovic: „Acel retur cu forehandul, nu vă pot explica pentru că nu ştiu cum s-a întâmplat”.

Partea a doua a articolului.
Partea a treia.