Despre transă în tenis, partea a treia | Arta concentrării şi cel mai mare val

 

Spuneam, în partea a II-a, că una dintre metodele propuse pentru a putea atinge, în tenis şi în sport, în general, starea pe care o numim transă, este cea a stăpânirii „jocului interior”, care se desfăşoară în paralel cu jocul exterior. Stăpânirea jocului interior este sinonimă, argumenta creatorul conceptului, Tim Gallwey, cu stăpânirea câtorva skill-uri mentale: utilizarea cu precădere a imaginilor şi sentimentelor în procesul de (auto)instruire, detaşarea de sinele care vorbeşte şi o încredere mai mare în sinele care execută, şi detaşarea de judecăţile moralizatoare sau critice.    

Ceea ce propune prin urmare Gallwey, este de fapt o nouă metodă de instruire. Această metodă, însă, vine şi cu un avertisment, şi ar fi un moment bun să îl menţionăm. Scopul acestei metode nu este să discrediteze tehnica loviturilor în învăţarea tenisului, ci să pregătească utilizarea adecvată a tehnicilor învăţate. Acest hop al unei potenţiale înţelegeri greşite a metodei fiind depăşit, putem să trecem la a pune în balanţă ce înseamnă instruirea obişnuită şi instruirea prin jocul interior.  

Instruirea obişnuită este caracterizată de următorii paşi: (1) Criticarea sau judecarea moralizatoare a comportamentului trecut, (2) Îndemnul direcţionat către tine  însuţi de a te schimba, oferindu-ţi instrucţiuni prin comenzi verbale repetate, (3) Strădania peste măsură, încercarea din toate puterile, care presupune să te forţezi să faci lucrurile bine şi (4) Judecarea rezultatelor din punct de vedere critic, ducând la repetarea procesului.

Prin contrast, jocul interior al instruirii presupune parcurgerea unei succesiuni de paşi cu totul diferite: (1) Observă-ţi, fără a fi critic sau moralizator, comportamentul actual, (2) Programează-te pentru schimbare, folosind imagini şi sentimente. Nu folosi comenzi (3) Lasă lucrurile să se întâmple (4) Observă calm, fără să critici, rezultatele; continuă observarea procesului până comportamentul devine automat.  

A lăsa lucrurile să se întâmple, în opoziţie cu a forţa lucrurile să se întâmple, este însă o opţiune doar atunci când intră în scenă master skill-ul: arta de a-ţi linişti mintea, arta concentrării. Concentrarea este „arta de a-ţi focaliza atenţia. În timp ce minţii i se permite să se focalizeze pe un singur obiect, ea este liniştită. În timp ce mintea este păstrată în prezent, devine calmă. Concentrarea înseamnă să îţi păstrezi mintea acum şi aici. Concentrarea este arta supremă pentru că nicio artă nu poate fi atinsă fără ea, în timp ce, cu ea, totul poate fi realizat. Nu-ţi poţi atinge limita abilităţii în tenis fără să o înveţi”.

Dacă rămâne stabilit, în lumina numeroaselor mărturii obţinute de la sportivi, că performanţa de vârf este o funcţie a unei minţi liniştite, atunci ajungem inevitabil la întrebarea: şi totuşi ce faci cu mintea pentru a o linişti? Cum ajungi să te concentrezi? În primul rând, înţelegând cu adevărat ce presupune concentrarea. Ea „nu înseamnă să te holbezi din toate puterile la un obiect. Nu înseamnă să încerci să te concentrezi la ceva”. Ci înseamnă să îţi păstrezi mintea în prezent, aici şi acum.

 

 

În cazul tenisului, mintea poate fi determinată să rămână aici folosind văzul, auzul şi simţul tactil: „Priveşte mingea!”, „Ascultă mingea!”, „Simte racheta!”. În ceea ce priveşte rămânerea în “acum”, lucrurile sunt puţin mai complicate. Mintea tinde să devieze de la prezent fie din cauza întâmplărilor supărătoare din trecut, pe care continuă să le rumege („acea minge de break pierdută”), fie din cauza contemplării cu anxietate a viitorului („dacă nu fac break în game-ul următor nu mai am când”). Cum se poate rezolva tendinţa minţii de a se lăsa amăgită în alt timp decât cel prezent? „Prin exerciţiu. Nu există nicio altă cale. De fiecare dată când mintea începe să ţi se scurgă aiurea, pur şi simplu adu-o uşor înapoi.”

Cele mai multe momente de neatenţie, de lipsă de concentrare, de rătăcire, pe care le experimentăm când jucăm noi tenis sau pe care le privim cu înmărmurire atunci când li se întâmplă favoriţilor noştri, nu se datorează însă faptului că cei care joacă tenis nu exersează metodele de a-şi menţine mintea aici şi acum. Ci faptului că intră în ecuaţie motivaţia.

Gallwey identifică trei motivaţii generale pentru care lumea joacă tenis: pentru a dovedi că eşti „bun”; pentru a-ţi face sau păstra prietenii şi pentru sănătate/distracţie. Evident, jucătorii profesionişti joacă primul tip de joc, cel în care motivul general este dovedirea meritului, iar scopul obţinerea excelenţei. Pe de altă parte, chiar şi în cazul jucătorilor neprofesionişti există tentaţia migrării de la motivaţiile numărul doi şi trei la motivaţia unu. Este situaţia celor care „se apucă de tenis ca de un sport de week-end, în speranţa de a face mişcare şi a lua o pauză în faţa presiunilor vieţii cotidiene, dar ajung să îşi impună standarde imposibile de excelenţă şi să devină mai frustraţi şi tensionaţi pe teren decât în afara lui”.  

 

Profesionişti sau jucători de week-end, ameninţarea frustrării şi tensionării este tot timpul acolo. De ce? Dintr-o înţelegere nu tocmai corectă a ceea ce înseamnă să fii „bun”, zice Gallwey, înţelegere care vine din aceea că trăim într-un „model cultural care tinde să valorizeze doar câştigătorul şi să ignore chiar şi calităţile pozitive ale celor mediocri”. Acest model cultural ne face să ne credem mai puţin merituoşi, mai puţin buni ca oameni dacă pierdem un meci de tenis. Pe de altă parte, acelaşi model cultural are contribuţia sa la faptul că unii jucători au probleme atunci când sunt aproape de victorie, atunci când trebuie să închidă meciul, în special în cazul unui upset, deoarece, conştient sau inconştient, gândesc că, învingându-şi adversarul, îl fac mai puţin demn de respect. Şi astfel, ajungem la cea mai filozofică parte a cărţii lui Gallwey referitoare la jocul interior al tenisului: „Parte din procesul de a atinge o stare de concentrare este să ajungi să înţelegi ce înseamnă, de fapt, să câştigi”.

Ca să ne facă să înţelegem, vine cu un exemplu. De ce surferii nu se mulţumesc cu orice val, ci sunt mereu în căutarea celui mai mare val? Pentru că ştiu că doar cel mai mare val le testează limitele, pentru că „a câştiga înseamnă să depăşeşti obstacole pentru a atinge un scop, însă valoarea victoriei este doar atât de mare pe cât este valoarea scopului atins. A atinge scopul poate să nu fie, în sine, la fel de valoros precum experienţa pe care o câştigi făcând efortul suprem de a depăşi obstacolele implicate. Procesul poate aduce mai multă satisfacţie decât victoria în sine”.  

 

În tenis, nimeni nu stă pe teren aşteptând cel mai mare val. În tenis, cel care îi oferă unei persoane obstacolele de care are nevoie pentru a-şi experimenta limitele extreme nu este nimeni altul decât adversarul, bineînţeles. Ceea ce duce la un paradox: „Este datoria adversarului să creeze cele mai mari dificultăţi posibile pentru tine, aşa cum este datoria ta să creezi obstacole pentru adversar. Doar făcând acest lucru, vă oferiţi unul altuia posibilitatea de a afla la ce înălţimi vă puteţi ridica. […] Ajungem aşadar la concluzia înmărmuritoare că adevărata competiţie este acelaşi lucru cu adevărata cooperare. Fiecare jucător încearcă din greu să îl învingă pe celălalt, dar în acest tip de înţelegere a competiţiei, nu îl învinge pe celălalt; este doar o chestiune de depăşi obstacolele pe care celălalt le reprezintă. În competiţia adevărată, nimeni nu este învins”.

 

 

Şi care e legătura dintre această filozofie a competiţiei în tenis ca ridicare mutuală, continuă, la înălţimea celui mai mare val şi arta concentrării? E de găsit într-o deplasare subtilă, dar esenţială, a interesului de la victorie în sine la efortul făcut pentru a o dobândi. Are cuvântul Gallwey: „Când mă interesează doar să câştig, îmi pasă de un lucru pe care nu pot să-l controlez pe de-a întregul. Dacă voi câştiga sau voi pierde este rezultatul abilităţilor şi efortului adversarului la fel de mult ca al abilităţilor şi efortului meu. Când eşti ataşat emoţional de rezultate pe care nu le poţi controla, tinzi să devii neliniştit şi, apoi, să încerci prea tare. Însă poţi să îţi controlezi efortul pe care îl investeşti pentru a câştiga. Poţi să faci tot ce îţi stă în putinţă în fiecare moment. Deoarece este imposibil să simţi nelinişte în legătură cu un eveniment pe care îl poţi controla, simpla conştientizare a faptului că faci efortul maxim pentru a câştiga fiecare punct te va purta dincolo de anxietate. În consecinţă, energia care altfel ar fi fost investită în anxietate, ca şi rezultatele acestei energii, pot fi utilizate în efortul de a câştiga punctul. În acest fel, şansele de a câştiga jocul exterior sunt maximizate”.

Istoria recentă a tenisului a demonstrat, din nou și din nou, că efortul de a rămâne aici şi acum, moment-de-moment, punct-după-punct, cu scopul de a face faţă celui mai mare val, poate câştiga meciuri aparent imposibil de câştigat. Uneori, pentru a înţelege de ce lucrurile se întâmplă aşa cum se întâmplă în prezent, este bine să întorci spatele YouTube-ului şi Twitter-ului şi să mergi înapoi la clasici. Cartea lui Gallwey despre jocul interior, mult peste vremurile în care a fost scrisă, rămâne, după părerea mea, cheia care explică cel mai bine cum de Slam-urile şi titlurile mari continuă să se îngrămădească în braţele celor câţiva care reuşesc să îşi păstreze minţile, în timp ce restul şi le pierd pe ale lor.

 

Citește și:

Despre transă în tenis. Partea I – Când ei se simt ca nişte cascade

Despre transă în tenis, partea a doua | Jocul interior: cum să joci tenis ‘inconștient’ de bine