Despre tenis şi viaţă, cu Andy Murray

BBC-ul a organizat o discuţie cu familia Murray (Judy Murray, antrenoarea echipei de Fed Cup a Marii Britanii, şi cei doi băieţi: Jamie Murray – jucător de dublu de top 50 şi un anumit Andy Murray, poate aţi auzit de el . La discuţie au mai participat şi alte personalităţi ale sportului din Scoţia, foşti şi actuali sportivi de top, iar publicul a putut pune întrebări. Puteţi descărca fişierul audio de aici. Dacă nu vă tentează foarte tare 80 de minute de accent scoţian, am punctat mai jos ce mi s-a părut interesant din discuţia lor, care a acoperit subiecte foarte variate (de la pshihologia tenisului, semifinala cu Djokovic de la AO, până la rivalitatea fraţilor Murray când erau copii)

 

 

– Tenisul este unul dintre cele mai crude sporturi. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Andy Murray. Unul dintre motive este scorul: punctele nu au toate aceeaşi valoare. Poţi să revii de la 0-40 la 30-40 şi apoi să greşeşti şi să pierzi game-ul, iar cele două mingi câştigate să nu valoreze nimic. La fel şi cu game-urile, la fel şi cu seturile. Chiar mai dificil este faptul că tenisul nu are o limită de timp. La fotbal, rugby, sau alte sporturi de echipă, dacă ai un gol sau două în faţă, poţi să încetineşti ritmul, să te repliezi şi să-ţi aperi avantajul până când se termină repriza sau meciul. Nu şi în tenis. Andy:  “În tenis, trebuie să încerci să nu te uiţi prea mult în faţă… Spre deosebire de alte sporturi, trebuie să continui să câştigi game-uri, chiar şi după 5 ore. Nu poţi doar să-ţi aperi avantajul. Şi asta este cea mai dificilă parte din punct de vedere psihologic.”

– Despre munca şi pregătirea pentru un Grand Slam: “Sărbătorile de iarnă mi le-am petrecut la Miami, antrenându-mă. Îţi supui corpul la multă durere. 7 săptămâni departe de familie şi prieteni. Şi totul trebuie să fie programat astfel încât să atingi maximul în timpul turneului. Este foarte multă presiune.”

– Când a fost întrebat despre atitudinea lui pe teren, care a părut mult mai bună în semifinala cu Djokovic decât în finala de anul trecut cu acelaşi jucător, Murray a făcut următoarea observaţie: “Poţi să fii emoţional pe teren, însă fără să o arăţi neapărat”. Este o mare schimbare de viziune, şi am o bănuială că Ivan Lendl nu e străin de aceasta. Murray este “celebru” pentru mormăielile, bombănelile, grimasele, discuţiile nesfârşite cu sine însuşi din timpul meciurilor, care irită multă lume şi care îl distrag cu siguranţă de la ce trebuie să facă pe teren. Acum a înţeles că emoţiile nu trebuie neapărat eliminate – e imposibil să nu simţi nimic într-o semifinală de GS! – ci doar gestionate astfel încât să nu izbucnească.

 

Andy a precizat că joacă cel mai bine atunci când mintea lui e liniştită şi poate să gândească aspectele tactice ale meciului. Judy Murray adaugă: “La 12 ani a câştigat campionatul naţional la categoria sub 14 ani, contra unor copii mai mari cu 2 ani, mult mai puternici. Nu putea să-i bată doar cu forţa, aşa că a trebuit să-i bată cu capul. La 16 ani a câştigat pentru prima dată la un jucător de top 100 ATP”. Murray a fost şi va fi un jucător care are nevoie să gândească meciurile, iar dacă reuşeşte să-şi ţină mintea concentrată pe joc şi nu pe găsitul nodurilor în papură, ar putea în curând să spargă blocada Djokovic-Nadal-Federer. 

 

– Cel puţin el pare destul de sigur de asta. Întrebat a mia oară dacă crede că va câştiga un GS, Murray n-a mai răspuns defensivo-diplomatic, ca în trecut, că va munci mult şi va încerca, etc, etc, ci, scurt şi sigur: “Don’t worry. I will”.

– Despre regimul de antrenament când era copil, Murray a spus că nici el nici fratele lui n-au fost presaţi să aleagă tenisul de la început. “Când eram mic, preferam sporturile de echipă, pentru că eram împreună cu prietenii. Abia la 14-15 ani am hotărât să aleg tenisul, pentru că eram mult mai bun decât la fotbal”. Îi sfătuieşte pe părinţi să nu-şi preseze copiii să specializeze de la o vârstă fragedă. Tatăl lui Tiger Woods a făcut aşa “şi uite ce s-a ales de el”. 

– Are numai cuvinte de laudă la adresa sistemului spaniol de formare a tenismenilor. “Mutarea în Spania la 15 ani a fost cea mai bună hotărâre pe care am luat-o. Acolo am înţeles ce înseamnă munca. De la 1 oră şi jumătate de antrenament pe zi am trecut la 5 ore. Spaniolii au 14 jucători în top 100 pentru că au un sistem unitar de pregătire în toate academiile. Copiii de 9 ani şi profesioniştii din top 100  fac toţi aceleaşi exerciţii la antrenament. Toate academiile din Spania, pe lângă faptul că sunt multe şi au condiţii excelente la preţuri accesibile, au acelaşi sistem de antrenament de 20 de ani. Şi-l păstrează în continuare pentru că funcţionează.”

–Faptul că are un frate mai mare care era mai bun decât el l-a ambiţionat şi i-a oferit un model de depăşit. Prima dată când l-a bătut la tenis a fost în finala unui turneu la 12 ani. Judy povesteşte că pe drumul spre casă, în maşină, Andy nu mai înceta să se laude şi să-l tachineze pe Jamie. Până când acesta, scos din sărite, s-a întors şi l-a lovit peste mână. Lovitura a fost serioasă – Andy nu are nici acum jumătate de unghie la unul dintre degete. Judy: “Asta l-a învăţat să nu se mai dea mare atunci când câştigă”.

Andy Murray nu era pe lista mea de jucători preferaţi, recunosc. După acest interviu, în care a arătat cu onestitate, umor şi inteligenţă ce se întâmplă în mintea şi sufletul unui jucător de tenis, mă voi uita la meciurile lui cu alţi ochi şi cu un interes nou. Şi poate chiar o să ţin cu el