Despre perseverență, în varii forme. De la lupta Anei Konjuh cu propriul corp la lupta Jelenei Ostapenko cu propriul tenis

Ana Konjuh câștiga în 2013 Australian Open la juniori, atât la simplu, cât și la dublu, iar în același an a câștigat și US Open. A urcat pe locul 1 în clasamentul juniorilor, iar un an mai târziu era deja în top 100 WTA, la doar 16 ani. În 2015, prin titlul cucerit la Nottingham, într-o finală cu Monica Niculescu, devenea cea mai tânără jucătoare ai ultimilor nouă ani care câștiga un turneu WTA. La US Open 2016 se califica în sferturile de finală, cea mai tânără jucătoare care ajunge în această fază la New York într-un deceniu. La 20 de ani era deja printre primele 20 de jucătoare ale lumii. 

Apoi a început calvarul. Accidentări repetate, pauze, reveniri, accidentări reapărute, pauză, revenire, multiple operații, refacere și iar revenire. Problemele ei la cot – pentru că asta i-a deraiat cariera – nu au apărut din neant. Doar că experiențele din viața ei au determinat-o să continue să joace chiar și cu dureri. Ana s-a comparat cu sora sa, diagnosticată cu o boală rară la nivelul creierului, și a considerat că problemele ei nu sunt „prea mari”, așa că a mers înainte cum a putut.

„Îmi amintesc că jucăm cu dureri în zona cotului încă de la 12 ani. În general luam analgezice și puteam juca. Un medic mi-a sugerat o intervenție chirurgicală. După ce am terminat cu cariera la juniori, a trebuit să opresc puțin trecerea către tenisul profesionist pentru a mă reface. Trei ani și jumătate a mers bine, deși mai apăreau diverse probleme care mă țineau pe loc, o hernie de disc, o gleznă răsucită. Dar acestea nu erau nici pe departe probleme, dacă mă gândesc la problemele cu care s-a confruntat sora mea, care a avut o inflamație a creierului despre care medicii nu erau siguri dacă va trece, dar, printr-un miracol, a trecut. În această perioadă dificilă, tenisul m-a salvat și menținut pe linia de plutire”, povestește ea. 

Cu cât a trecut timpul, cu atât i-a fost mai greu să performeze cu dureri. Așa că a decis să ia pauză, să se opereze și să încerce să scape cu totul de dureri, pentru a putea reveni la un nivel înalt. N-a fost o operație, nici două și nici trei. Ci patru. Patru operații la cot. Vreme îndelungată, Ana nici măcar n-a putut ține racheta de tenis în mână. 

În 2019, după a patra operație – care a fost și cea mai grea, pentru că a constat într-o refacere a unor ligament –  croata era conștientă că șansele ei de revenire la tenis sunt tot mai mici și tind spre imposibil. „Mă simt pur și simplu neajutorată. E un sport căruia i-am dedicat toată viața. Am încercat tot, schimb tot felul de rachete, încerc tot felul de tehnici de lovire, dar mă simt neajutorată când văd că nimic nu merge. Dacă nu mi-ar plăcea atât de mult să joc tenis, aș fi renunțat de mult. Știu că nu am mari șanse să mă întorc, dar încerc să fac tot posibilul să revin. Mi-am setat obiectivul ăsta în minte, să revin, și nu accept niciun alt rezultat”, mărturisea ea, descumpănită, după în 2019 în care a încercat să revină, a jucat trei turnee și a fost nevoită să se oprească încă o dată. 

„E cumplit să încerci totul, să o iei de la capăt, să crezi că faci totul bine, dar corpul tău să îți spună constant ‘nu, nu, nu’. După operație, care a presupus o reconstrucție, am avut un program de refacere care dura 7 ore pe zi; iar uneori abia mă puteam spăla pe dinți. Știu că, de acum, cotul meu nu va mai fi niciodată normal. A trebuit să accept asta. A trebuit să mă confrunt cu nouă mea realitate.”

După zeci și zeci de ore de recuperare și pregătire fizică, Ana a reușit însă să depășească toate problemele. 

Apoi a urmat sezonul 2020. Cu problemele rezolvate și fără să mai simtă dureri, a început de la zero, cu turnee ITF. A câștigat primul turneu ITF la care a participat în Croația, a mai jucat câteva semifinale la o serie de turnee ITF 25K și a reușit să lege câteva meciuri și victorii – ceea ce nu se mai întâmplase de 3 ani. 

Anul acesta și-a folosit clasamentul protejat și a luat startul în calificările AO, unde a pierdut în ultimul tur cu Sara Errani, deși a revenit în setul decisiv de la 0-4 la 4-4 și a avut inclusiv șanse de 5-4. La Dubai (WTA 500) s-a calificat pe tabloul principal după două victorii în calificări. A urmat Miami unde a primit un wild card, pe care l-a folosit din plin. 

În primul tur a întâlnit-o pe Katerina Siniakova, colega ei de generație și cea cu care a jucat, în 2013, finala la Australian Open juniori. Și, precum la Melbourne în urmă cu ani buni, Ana a învins din nou (7-6, 7-5) reușind să bifeze prima ei victorie pe un tablou WTA din decembrie 2018. În meciul cu Siniakova, Ana a revenit de la 0-3 în primul set și 2-5 în setul doi. În turul următor, ea a confirmat cu o victorie la Madison Keys, 6-4, 6-2 – e prima dată când câștigă meciuri consecutive pe tabloul unui turneu WTA din 2017 încoace. O va întâlni acum pe învingătoarea dintre Swiatek și Krejcikova, și, cine știe, ar putea ajunge chiar la un meci cu Simona Halep, în optimi. 

După un drum mult prea greu, Konjuh merge acum în direcția corectă. Joacă și câștigă din nou la acest nivel, iar ușurarea și confirmarea că a fost bine să nu renunțe, deși ar fi avut mii de motive să o facă, sunt evidente.

„În realitate, niciodată nu am avut un plan B, în cazul unei retrageri. Mereu am crezut că pot să mă reîntorc. Mulți oameni mă întrebau, mai ales după carantină, ce aș face sau ce aș putea face după tenis. Dar, în ciuda tuturor greutăților nu m-am gândit niciodată la asta; să renunț nu a fost o opțiune. Cu siguranță, când va fi cazul, o să găsesc ceva la care să mă pricep, după tenis. Dar până atunci mă concentrez 100% doar la tenis. Asta mă face fericită. Sunt în locul în care trebuie să fiu”, spune Ana.

Jelena Ostapenko, o altă formă de perseverență

Campioană de Grand Slam la Roland Garros în 2017, Jelena Ostapenko nu este tocmai numele la care te-ai gândi atunci când ar trebui să dai un exemplu despre răbdare, perseverență, rezistență. Lupta Jelenei nu este, însă, una cu accidentările sau cu problemele fizice. E o luptă cu propriul tenis – pe care uneori nu-l poate controla, nu știe să-și țină sub control forța, deciziile, selecția loviturilor. 

Deseori e cumplit, ca privitor, să o vezi cum se chinuie să-și facă serviciul. În alte ocazii e spectaculos cum, după cinci sau șapte duble greșeli făcute în același game (!) reușește totuși să-și facă serviciul. Când se chinuie cu jocul ei, e un coșmar. Când totul merge, e spectaculos ce poate face pe teren; cu câtă ușurință domină, cât de ușor generează lovituri câștigătoare din absolut orice zonă a terenului. Aproape inevitabil, însă, după un game spectaculos urmează alte patru dezastruoase, care o aduc la disperare și, apoi, la înfrângere. 

Toate astea s-au întâmplat, ca un fel de confirmare, și în meciul ei cu chinezoaica Wang Xiyu, de la Miami. Ostapenko a început meciul făcând  cinci duble greșeli, dar, cumva, și-a câștigat serviciul. A urmat apoi o demonstrație de forță pură, care a dus-o la 6-4, 3-1 și aproape de dublu break. Părea ziua ei cea mai bună. 

De la 3-1, Ostapenko a intrat în cădere liberă: a pierdut patru game-uri la rând, n-a mai putut controla nimic, s-a chinuit, a greșit, a și adunat câteva lovituri pur și simplu spectaculoase, dar la trasul liniei era pe minus. Părea că se îndreaptă către o altă înfrângere cu aceleași coordonate bine știute. Pprea multă forță, prea multă dorință, prea multă agresivitate, prea multe duble greșeli, prea multe erori ușoare. Prea puțin control. 

Totuși, decisivul a fost un alt film. Am văzut versiunea Jelenei care reușește să țină sub control erorile, ajunge să evite serviciul doi (probabil cea mai mare vulnerabilitate a tenisului ei), să aibă și răbdare și să-și aleagă cu atenție loviturile și momentele în care să fie agresivă. A urmat un set scurt, în care n-a mai fost nimic despre adversară, ci despre execuțiile și forța letonei – pe care a controlat-o. Uneori, e satisfăcător să o vezi, la final de meci, mândră, dar ușurată, că de data asta a reușit să câștige lupta cu propriul ei tenis.