Despre noii fani ai lui Rafa, despre misiunea lui Novak și exemplul Francescăi

Una dintre marile bucurii ale jurnalismului sportiv este că îți permite să cunoști, chiar și de la distanță, oameni care sunt mai buni decât tine. Mai isteți, mai curajoși, mai determinați și mai puternici. Ne uităm la sport pentru exemplele pe care le primim, pentru mulțimea de femei și bărbați care fac lucruri pe care noi nu le putem face. 

Nu mai știu precis cui să atribui rândurile de deasupra. Ele aparțin, din câte-mi amintesc, fie lui Chris Jones, fie lui Mitch Album, doi (re)cunoscuți jurnaliști americani. Dar cred că-mi aparțin și mie, așa cum ți se potrivesc și ție și altora ca noi, pasionați și ei de sport. 

Iar în ce mă privește, după ce i-am văzut pe Nadal și Djokovic la treabă, după ce am tras cu ochiul la Murray și Serena Williams, știu foarte bine pe cine vreau să revăd peste două zile. Francesca Schiavone are 34 de ani, a câștigat turneul ăsta în 2010 și mi-a arătat, timp de aproape patru ore, o sumedenie de lucruri pe care nu le pot face. E mai isteață, mai curajoasă și mai determinată decât mine.

Oameni ca ea ne fac să ne uităm la sport. Și ne-am uitat.

Am văzut-o pe Schiavone, care o întâlnește în turul următor pe Andreea Mitu, cum a trecut de Svetlana Kuznetsova, ea însăși o mare specialistă pe zgură. Ce meci a fost! Rusoaica a câștigat primul set la tiebreak, 13-11, după ce Schiavone salvase primele șașe mingi de set. Ceasul arăta deja o oră și 25 de minute. Iar când italianca s-a găsit condusă cu un break chiar din deschiderea setului doi, mulți așteptau un final abrupt. Însă campioana din 2010 este, între altele, o tipă foarte încăpățânată. A revenit, a salvat trei mingi de break în jocul nouă, la 4-4, apoi a confiscat setul cu 7-5. 

Se anunța, încă din momentul acela, un decisiv spectaculos, dar puțini se așteptau la un set de peste 90 de minute, cu 13 break-uri, zeci de răsturnări și probabil 50 de scurte, una mai bine mascată ca alta. 

Kuznetsova, pentru care îți pare rău după asemenea spectacol, a pierdut o șansă de meci la 6-5 și 30-40 pe seviciul italiencei, și a servit pentru victorie de patru ori. De fiecare dată, Schiavone a alergat mai repede, a lovit mai tare și mai liftat, a fost mai creativă și mai curajoasă. Câtă energie a consumat și ce resurse va aduna pentru meciul contra Andreei? Asta rămâne de văzut, dar la ce inimă are italianca și la ce curaj începe să demonstreze românca, se pregătește un meci grozav.

Nu (prea) grozav a fost meciul lui Nole, căci Gilles Muller nu a primit în dotare armamentul necesar să-l supere pe sârb. Văzându-i ultimele meciuri, te întrebi dacă mai are cineva muniția potrivită zilele acestea și-ncepi să înțelegi de ce-l consideră specialiștii principal favorit al concursului.

Cu a doua șansă vine Rafa Nadal, care – după propriile declarații – nici el nu se aștepta să se întoarcă la vestiar, victorios, în puțin peste două ore de joc: 6-4, 6-3, 6-1 cu Almagro, care acum două săptămâni îi luase un set lui Djokovic pe zgura de la Roma. 

Almagro îl învinsese pe Rafa anul trecut, la Barcelona (tot pe zgură), iar cunoscătorii ne spuneau că vom vedea azi primul test serios pentru Nadal. Mai ales că tradițional, în primele zile favoriții pot fi prinși pe călcâie, neintrați în atmosfera de concurs. În plus, cei doi spanioli se mai întâlniseră de două ori la Roland Garros, în sferturile din 2010 și 2012, când Almagro, chiar dacă pierdea de fiecare dată în trei seturi, bifa măcar trei tiebreak-uri strânse. 

Tocmai din motivele acestea, simpla victorie de azi e cumva surprinzătoare – dacă putem spune asta despre Nadal, care în zece ani de dueluri a pierdut pe zgura de la Paris o singură dată.

Dar Rafa de azi, ni se spune, nu mai este Rafa din anii trecuți. Dovadă, el câștigă anul acesta de partea lui un alt tip de fan: cel care îl alege, de regulă, pe eroul rănit. Și dacă până la concursul de acum Nadal primea mereu rolul dragonului – de lumea se întreba cine D-zeu poate să-l răpună pe înaripat în zgura lui favorită – anul acesta solzii i-a primit Djokovic. La schimb, spaniolul e parcă mai iubit ca niciodată, căci niciodată, din 2005 încoace, nu a mai venit la Paris ca underdog. 

În plus, la cum arată tabloul masculin, de underdog-ul Nadal depinde marele meci pe care, încă de la tragerea la sorți, îl așteaptă lumea toată. Căci Nole, care-și dispută meciul următor cu tânărul Kokkinakis (pentru ca mai apoi să-i poată întâlni pe Kevin Anderson sau pe învingătorul dintre Gasquet și Berlocq), are șanse minime să rateze sfertul de finală cu Nadal. Acesta joacă peste două zile cu Andrey Kuznetsov, pe care nu l-a întâlnit niciodată în carieră, iar apoi, dacă trece de rus, va juca fie cu americanul Sock, fie cu tânărul și talentatul Coric, în fața căruia a pierdut chiar toamna trecută, în sala de la Basel. 

Totuși, oricât de simpatic e croatul Coric și oricât de bine ar prinde tenisului masculin câteva noi vedete, spectatorul indecis nu poate decât să strige un “buena suerte, Rafa!”. Căci te vrem în arenă cu Nole…