Despre ce devine, de fapt, Transylvania Open

Undeva la 3-5 în setul doi al finalei Transylvania Open dintre Gabriela Ruse și Tamara Korpatsch, când românca încerca un comeback cu ultimele resurse, nivelul de decibeli din BT Arena a devenit, pentru câteva secunde, asurzitor, comparabil ca dinamică cu scene similare din turneele foarte mari pe care le urmărim cu toții. Dacă ești într-o arenă de tenis într-o situație ca asta, preț de câteva clipe nu-ți mai auzi gândurile.

Era unul dintre acele momente în care se combină mai multe lucruri deodată – calitatea unui segment de joc, spectaculozitatea ultimului schimb, miza specială, o potențială răsturnare de situație, dramatismul, senzația că limitele fizice și mentale încep să fie împinse la maxim și că oponentele cer de la sine mai mult decât au de dat, linia de sosire care se întrezărește, sentimentul că totul e posibil și că totul se joacă. Publicul intuiește că astfel de secvențe sunt importante și pivotale, așa că-și declară entuziasmul că participă la spectacol, amplificându-l în același timp. Ce altceva poate împinge câteva mii de oameni să se manifeste în același fel și în același timp la un eveniment sportiv, altceva decât senzația și bucuria că participă împreună la ceva valoros.

Până la urmă, deznodământul final nu a fost cel dorit de audiență – și nu poți decât să-ți imaginezi cum ar fi fost atmosfera în sală dacă finala intra într-un set decisiv – dar momente ca acela sunt cele care, în subsidiar, rotunjesc și dau greutate unui turneu, cele care formează amintiri celor prezenți.

Ediția a treia de Transylvania Open a fost, poate, cea mai rotundă dintre toate, cel mai bine balansată. Sigur, nu a fost câștigată de o jucătoare din România – iar visul oricărui organizator e să vadă o reprezentantă a țării sale ridicând trofeul. Dar turneul și-a găsit rostul, și-a găsit deja identitatea, asta e cel mai important. Și poate că primul titlu românesc nu va fi câștigat de Simona Halep, de Sorana Cîrstea sau de o altă reprezentantă a acestei generații incredibile, ci, poate, de una dintre fetele care primesc oportunități an de an la Transylvania Open și reușesc să adune aici meciuri, experiență și puncte pe o scenă care crește, cu fiecare ediție, în importanță. Iar importanța nu e dată doar de categoria turneului, e dată de oamenii care cred în el, care investesc și găsesc valoare și emoție în el. În TO găsesc valoare tot mai mulți oameni din tenisul românesc. E una dintre misiunile acestui turneu, să dea oportunități jucătoarelor românce – și e unul dintre motivele pentru care e foarte important ca el să continue.

Un altul ar fi că el devine, pas cu pas, momentul esențial al anului în tenisul românesc. În lipsa unui alt eveniment care să aducă la un loc toate aceste energii – jucătoare, antrenori, oameni de tenis, specialiști, parteneri, sponsori, media, fani – și să le dea o formă și o motivație, Transylvania Open a ocupat acest spațiu gol și i-a dat un sens, cum e discutabil dacă vreun alt turneu de tenis din România a reușit până acum cu aceeași eficiență. Pe termen scurt poate n-o să observi cu ochiul liber efectele, dar pe termen lung ele vor exista cu siguranță. Pentru că atunci când toate aceste părți componente ale ecosistemului (fie el și așa firav și dezorganizat precum e sportul în România) vin la un loc și colaborează pentru a crea un eveniment reușit, apar oportunități noi. Apar motivații și inspirații noi, apar provocări noi. Și totul are un impact acolo unde, probabil, fiecare inițiativă din sport ar trebui să aibă un impact final. Asupra copiilor, asupra viitorilor sportivi.

În 2021, după ediția inaugurală care a surprins pe toată lumea prin culoare și prin entuziasm, asta în ciuda dificultăților acelui moment, scriam că Transylvania Open începe, de acum, drumul mai complicat, cel către formarea unei tradiții. E mai simplu să pornești ceva decât să continui, știe toată lumea care a creat vreodată ceva. Alte două ediții mai târziu, turneul are aceeași culoare în obraji ca la început, iar pe lângă asta și-a consolidat deja reputația. Și, mai ales, identitatea.

Asta, deși obstacolele de organizare n-au lipsit în niciun an. Sigur, e frustrant și dezamăgitor să rămâi fără starurile de pe afiș în zilele de dinainte de start, și-s puține turneele care să nu fie afectate de acest fenomen. Dar în același timp asta a creat oportunități pentru ca alte nume să se facă remarcate. Și s-a dovedit că tot răul a fost spre bine. Poate mai bine așa decât să le fi văzut pe Caroline Garcia sau Donna Vekic venind pentru un tur la Cluj, cu gândul să-și salveze resursele pentru Zhuhai.

Pentru un iubitor de tenis care urmărește un turneu în sine, nu doar numele mari, e imposibil să nu fi luat ceva bun din această ediție. Am văzut secvențe de joc de nivel de Grand Slam, am văzut jucătoare-revelație, am văzut o varietate de stiluri de joc și de meciuri. Ne-am convins de câteva lucruri pe care le știam, de adevăruri general valabile în tenis, și ne-am convins, a câta oară, că nu știm nimic când vine vorba despre tenis. Pentru că atunci când faci zoom-in, fiecare turneu, indiferent de categorie, are o dinamică, are o poveste, are protagoniști și surprize, are eroi așteptați și neașteptați, are o dinamică particulară.

La Cluj am putut vedea un meci fantastic, precum cel dintre Ana Bogdan și Nikola Bartunkova, care și-ar fi găsit loc în optimile sau sferturile oricărui Slam, dacă nu mai sus. A avut totul: lovituri de calitate, raliuri superbe, două jucătoare care nu au vrut să se dea la o parte indiferent de costuri, echilibru, tensiune, nivel de joc excelent, intensitate ridicată, susținută până la final, și o câștigătoare mereu sub semnul întrebării.

Am văzut o revelație precum Eva Lys, capabilă să vină de nicăieri și să bată favoritele cu tot cu public, întorcând și de la minge de meci. La fel ca ea, deși cu un stil de joc diferit, Rebeka Masarova, altă jucătoare care s-a descurcat de minune împotriva româncelor.

Am văzut un meci street fight, între Patricia Țig și Ekaterina Makarova. Clasicul meci de noapte, cu multă dramă, în care poți să arunci strategiile pe fereastră și pur și simplu trebuie să-ți păstrezi mințile întregi și să găsești ceva ce funcționează, fie că e vorba de un serviciu din mână sau de o minge în plus pusă înapoi. După acest meci ne-au rămas în urechi vorbele aruncate de Horia Tecău în spatele cortinelor, în timp ce murmuram cu toții ‘ce meci, ce sport e tenisul ăsta’: „voi v-ați ales tenisul!”

Am fost luați cu toții pe sus de energia specială adusă de Miriam Bulgaru – ce entertainer! -, o jucătoare care literalmente aștepta o șansă de undeva ca să iasă sub lumini, iar atunci când a primit-o, a dat totul și ceva în plus pentru a arăta că aparține acestui nivel și că poate lovi nonșalant un winner din orice poziție. Miriam pare că trăiește pentru ce simte acolo, pe teren, și joacă pentru a bucura, iar dacă a bucurat măcar un om în ziua respectivă, treaba ei e terminată. Ce va face ea de aici înainte, după acest turneu în care i-au lipsit două puncte ca să ducă la capăt o revenire senzațională și să obțină cel mai important rezultat al carierei, e un subiect incredibil de captivant, despre care sigur vom mai vorbi. Pentru ea, acest turneu ar putea avea același impact major precum îl are pentru oricine dintre noi o experiență formatoare, o întâlnire importantă din viață. Carisma ei de pe teren – imposibil de neobservat, pentru că e ceva ce te atinge imediat ce a intrat în sală – n-a lăsat aproape pe nimeni indiferent la Cluj.

Am avut bucuria să vedem emergența mult așteptată a Gabrielei Ruse, pe care o suspectam destui că e posibilă, dar care, din nou, avea nevoie de un context special ca să apară. Un context posibil, poate, doar în România. Gabi a ajuns ultima la turneu, în timp ce în hotel era pe final Players Party. A coborât din mașină zgribulită, dar cu un aer modest și focusat, un vibe de no-nonsense pe care ni l-a confirmat mai apoi, într-un interviu care ne-a rămas în gânduri și în suflet; similar, cel al Anei Bogdan.

Gabi a plecat cum a venit, tot ultima, cât pe ce să aibă cu ea și premiul cel mai mare de la TO2023. Nu l-a luat, dar, în unele feluri, l-a luat, de fapt. E tare greu să te restartezi, să-ți accepți și să-ți ierți pașii greșiți, dar Gabi exact asta a făcut, și făcând asta, a câștigat deja un meci greu cu ea. Are toate elementele necesare ca să câștige multe altele grele și de aici înainte. Felul în care a trecut și s-a bătut prin turneu i-a adus înapoi multă căldură din partea oamenilor. N-a mai avut resursele și pentru finală, asta și pentru că nu a mai jucat de foarte mult timp atâtea meciuri competitive, tari, legate, pentru că uzura mentală a fost foarte mare, dar poate și pentru că a fost favorită în finală. Cum spunea un insider, Gabi ar fi câștigat, probabil, sau cel puțin ar fi reeditat nivelul excelent de până în semifinale, dacă în finală întâlnea pe cineva care ar fi generat mai mult buzz decât a făcut-o Tamara Korpatsch, pe care toată lumea a luat-o drept victimă sigură. Dar chiar și așa, o finală WTA în România e un rezultat excelent pentru Gabi, cu multă valoare sentimentală. Și da, un rezultat cu potențialul de a o schimba cu totul pe Gabi, așa cum spunea ea la ceremonia finalei.

Ceea ce ne aduce până la urmă la câștigătoarea acestei ediții. Pe rând, specialiștii din jurul turneului le-au menționat pe Sorana Cîrstea și Ana Bogdan, pe Eva Lys și Rebeka Masarova, pe Nikola Bartunkova sau pe Gabriela Ruse ca potențiale campioane. Cum se întâmplă adesea, zeii tenisului au avut tot timpul alte planuri, scoțând în față unul dintre numele modeste ale circuitului, dar o jucătoare care are toate datele ca, atunci când planetele i se aliniază, iar condițiile îi sunt prielnice, să fie o adversară de coșmar pentru oricine. Korpatsch a găsit constant în turneu planul care a funcționat, a schimbat strategii și planuri de joc de la un meci sau de la un set la altul, s-a adaptat perfect la adversare și a fost un zid de netrecut. La final, când a întrezărit oportunitatea, a pus piciorul în ușă și n-a lăsat șansa să-i scape. Încă o dovadă că un turneu poate fi foarte complicat de câștigat și că, uneori, nivelul tău foarte bun poate să nu fie suficient, pentru că oricând poate fi altcineva care găsește o săptămână de grație.

Cel mai important, toate astea s-au petrecut sub ochii unui public tot mai numeros de la o zi la alta, până în punctul în care finala s-a jucat având aerul acela de sărbătoare pe care o finală de turneu ar trebui să o aibă. Un public care s-a bucurat de eveniment și le-a susținut frumos pe românce, iar româncele au jucat bine și au dat înapoi tot ce-au avut. Toate au avut momente bune și foarte bune. Ana și Gabi au jucat la un nivel ridicat; Jaqueline a jucat excelent până la acea minge de meci, iar tenisul e exact așa, te pedepsește; Miriam a avut acel meci sclipitor cu Masarova până când corpul n-a mai ajutat-o; Patricia a avut momente în care ai putut s-o revezi pe jucătoarea de Top 50 (sau mai sus) care a fost tot timpul, chiar dacă n-a avut oportunitatea de a ajunge încă acolo. Reacția ei emoțională după pierderea celui de-al doilea meci spune totul despre cât de mult și-a dorit un rezultat și mai bun la Cluj. Iar Sorana a venit foarte motivată, dorindu-și poate prea mult – uneori, exact asta e piedica. Toate ar fi putut merge până la capăt. În același timp, TO a fost o experiență foarte folositoare pentru Mara Gae, care a debutat astfel în circuitul profesionist și a câștigat și un set foarte bun, dar și pentru Briana Szabo, Ilona Ghioroaie, Ilinca Amariei sau Sara Maria Popa.

Teoria mea e că toată dinamica turneului e amplificată, e mai bine pusă în valoare de mediul în care el se desfășoară. Dă-le tot pachetul, dă-le toate condițiile sportivilor, dă-le de înțeles că munca lor contează și-ți vor oferi un spectacol sportiv mai bun, se vor autodepăși. Pentru că ei fac mai bine ceea ce fac când eforturile lor sunt importante pentru cineva. Promovează-le mai bine munca, ideile, performanțele, fă-i mai bine cunoscuți, vorbește despre cine sunt ei cu adevărat, pe teren și dincolo de teren, și vor atrage lângă ei, și lângă turneu, mai mulți fani.

Fă-i pe fani mai bine primiți, oferă-le o experiență așa cum trebuie, și se vor întoarce mai mulți data viitoare, și vor păstra amintiri cu ei pentru o viață. Iar conturile sociale ale turneului sunt pline de astfel de dovezi. Arată că îți pasă și va ieși ceva despre care oamenii care au participat vor vorbi zile întregi și-și vor aminti cu drag. În sens opus, organizează un eveniment de care nici măcar tu nu ești interesat și vei obține exact rezultatul pe care-l meriți. Iar zilele acestea, când e plin Twitter-ul de glume și de imagini de pe inexplicabilul șantier neterminat din Cancun, unde va începe (?) duminică WTA Finals, e cu atât mai tentant să te gândești cum ar fi fost dacă, la șapte zile după finala Transylvania Open, ar fi început la Cluj un astfel de eveniment, așa cum, preț de câteva zile în începutul lui septembrie, a părut a fi posibil.

În toate astea este impactul și relevanța pe care începe să le construiască TO. Și nici măcar nu mai e nevoie să ajungem la detaliile tehnice despre organizare, despre ce presupune un turneu, lucruri despre care am scris în alte ocazii. Un număr e suficient: cei peste 800 de oameni care au muncit la un nivel atât de ridicat în ultimele săptămâni pentru ca acest eveniment să arate așa de bine. Lucru pe care nu ar trebui să-l luăm de-a gata, să ni se pară simplu, mai ales la cât de rare și de nesusținute sunt astfel de oaze în sportul din România.

Până la urmă, e despre pasiune. Despre cât de mult îți dorești ca peticul tău de pământ să fie cel mai frumos și cel mai îngrijit. Sau despre asta ar trebui să fie.

Și sigur, e și despre bani, despre mulți bani, dar e plin pământul de proiecte cu și pe mulți bani care eșuează. Banii sunt esențiali, dar nu sunt suficienți. E (și) despre pasiune, despre intenție, despre direcție, despre viziune, despre un plan, despre execuție, despre oamenii potriviți, puși în locurile potrivite. De aia e posibil TO în felul acesta, de aia e posibilă și U-BT Cluj-Napoca, de aia se întâmplă Sports Festival, în timp ce în alte orașe din România apar și dispar strategii și proiecte în funcție de cicluri electorale, de interese trecătoare, de hei-rup-uri fără sens, fără noimă, fără suflet, iar coerența de management la nivel de club sportiv sau federație e atât de greu de găsit. De aceea sportul nostru e în continuare condamnat să trăiască mai mult prin eforturile individuale ale unor talente excepționale, care au norocul și încăpățânarea de a răzbate în ciuda sistemului, nu datorită lui.

Dincolo de tenis, despre toate astea e Transylvania Open, iar după trei ediții are deja un început de moștenire. Și, partea bună, încă mult spațiu de creștere. Impactul turneului e că devine, treptat, un bun al sportului românesc. Pe termen lung, indiferent de categoria, de perioada sau de jucătoarele pe care le va aduce la start, are potențialul – dacă va continua așa – să devină la fel de prețios pentru lumea tenisului și pentru românii iubitori de tenis cum e, păstrând evident proporțiile, Roland-Garros pentru francezi: oportunități, contribuție directă la dezvoltarea tenisului românesc, impact economic, showtime, motiv de mândrie, tenis/organizare/imagine/organizație world class. Ăsta ar trebui să fie obiectivul, oricum, și ceva îmi spune că asta e și direcția.

Și dacă nu crezi, uită-te la ce spun despre turneu și despre oportunitatea de a juca la el (de fapt, uită-te la ce spun, în general) jucătoarele din generația lui Mara Gae. Pentru ele, și pentru cele de după ele, fiecare pas pe care-l face Transylvania Open acum e cel mai important.

You just can’t imagine how happy we are running this tournament and how much energy is directed into it.

Over 800 people worked for a month to deliver it. Hats off to all of them 🎩💜

We love and we do our best to support and honour women’s tennis.

A big hug for all of you… pic.twitter.com/bs6rNPaJ6s

— Transylvania Open (@TransylvaniaOpn) October 25, 2023

Fotografii: Transylvania Open