De ce Simona Halep poate avea foarte mult succes și pe iarbă

În România, tenisul e mai degrabă asociat cu zgura, suprafață pe care o întâlnim la tot pasul prin orașele noastre. Zgura e mai convenabilă, mai ieftină și mai la îndemână. Pentru că vedem rar alta, ea e suprafața standard, din punctul nostru de vedere. Ca atare, jucătorii și jucătoarele noastre cresc pe zgură și-și dezvoltă mai degrabă abilități specifice acestei suprafețe, ajustându-și abia ulterior jocul la suprafețele rapide. De multe ori, asta nu se mai întâmplă niciodată așa cum ar trebui. Din acest motiv, dar și pentru că sezonul de iarbă e atât de scurt (patru săptămâni acum, cinci începând cu anul viitor) și cuprinde atât de puține turnee, gazonul e perceput ca un fel de curiozitate printre spectatorii români mai puțin interesați de aspectele tehnice ale acestui sport. Natural, și așteptările vizavi de ai noștri sunt mai mici, pentru că se pleacă de la premisa, altminteri corectă, că dacă nu avem terenuri cu iarbă în țară, nu avem cum să ne așteptăm la nimic bun.

Chiar și când vine vorba de Simona Halep, noul port-drapel nu doar al tenisului, ci al întregului sport românesc, lucrurile sunt relativ asemănătoare. Despre Simona se spune că poate câștiga unul sau chiar mai multe Grand Slam-uri, dar turneele vizate sunt Roland Garros în primul rând (din motive evidente), apoi US Open și, într-o măsură poate mai mică, Australian Open. Despre Wimbledon se vorbește mult mai puțin, ba chiar așteptările sunt reglate cumva în jos. Anul acesta, spre exemplu, probabil că marea majoritate a fanilor români ai Simonei ar considera o performanță foarte rezonabilă calificarea în sferturile de finală la Wimbledon. Nu că n-ar fi rezonabilă.

Cred însă că, deși Simona nu este ceea ce se cheamă o jucătoare naturală de iarbă (dacă mai există așa ceva în circuit), deși tranziția în calendarul sezonului de la zgură la iarbă este, într-adevăr, cea mai dificilă, sunt o serie de motive ne încurajează să credem că, la un moment dat în cariera ei, Simona va putea avea un succes major și pe iarbă.

Înainte de a discuta despre aceste motive, iată câteva idei sumare despre diferențele dintre jocul pe iarbă și cel pe alte suprafețe, pasaj dedicat în special celor care descoperă acum tenisul și specificul acestui sport.

Iarba este suprafața “rară” din tenis, pentru că e greu de întreținut, comparativ cu hardul și cu zgura. E o suprafață “vie”, în sensul că trebuie “crescută”, întreținută și îngrijită corespunzător, e un întreg proces pentru a aduce terenurile la starea optimă pe care o vedem în timpul unui turneu, proces care începe cu multe luni înainte. În mod tradițional, înainte ca până și iarba să fie “încetinită”, gazonul reprezenta cea mai rapidă suprafață pe care se joacă tenis. Ori viteza și specificul unei suprafețe influențează sau, uneori, poate chiar decide deznodământul unui meci (evident, alături de alți factori), pentru că afectează două elemente foarte importante: înălțimea cu care sare mingea și deplasarea pe teren a jucătorilor.

Spre exemplu, dacă pe zgură ajută mult să știi cum să aluneci, pe iarbă ai nevoie de o ajustare permanentă, pe care o obții cu pași mici, pentru a evita pierderea echilibrului. De aceea vedeți uneori puncte la care jucătorii lasă senzația că nu mai aleargă, deși la televizor se vede ca și cum ar putea ajunge la mingea respectivă. În realitate, combinația între viteza pe care o capătă mingea la impactul cu iarba proaspătă (cu câțiva kilometri pe oră mai mare decât pe zgură) și dificultatea pe care ar avea-o jucătorul din apărare în a-și rebalansa corpul și a se repoziționa cu pașii corecți către poziția viitoare a mingii face imposibilă punerea acesteia înapoi în terenul advers.

De asemenea, pe iarbă mingea sare foarte puțin comparativ cu zgura sau cu un hard lent, ceea ce iarăși face greu de returnat un atac bine executat.

De aceea, jucătorii ofensivi sunt fundamental avantajați de o suprafață pe iarbă (repet, discuția e la modul general, plecând de la premisa că iarba nu e tocită și că nu e din cale afară de încetinită). Sunt diferențe și între suprafețele de iarbă: spre exemplu, cea de la Halle e mai rapidă decât cea de la Wimbledon.

Un serviciu puternic va fi mereu un atu pe iarbă, fie și pe una mai lentă. Slice-ul este o altă lovitură fundamentală pe iarbă, pentru că ține mingea și mai jos și o face și mai greu de controlat. Strategia serve & volley este, iarăși, specifică gazonului, pentru că în spatele unui serviciu bun, greu de returnat, te poți strecura la fileu pentru a încheia rapid punctul cu un voleu bine plasat. Loviturile plate, compacte și puternice sunt, de asemenea, un must.

Sunt, însă, și o mulțime de capcane ale jocului pe iarbă, ceea ce-l face complet dezagreabil pentru o categorie de jucători care nu se poate adapta niciodată la această suprafață: imprevizibilul unora dintre mingi, care pot să sară ciudat, frustrarea care poate să apară rapid, dată de senzația că mingea e incontrolabilă când vine atât de jos, felul în care mingea poate să alunece uneori, presiunea suplimentară care apasă pe braț, pe măsură ce meciul evoluează sau se prelungește, lipsa de eficiență a topspinului, managementul răbdării (importantă la un meci care îți poate scăpa din mână cât ai clipi), problemele cu ploaia și cu întreruperile foarte rapide cauzate de aceasta (față de zgură, pe iarbă nu-ți permiți să joci la cel mai mic strop de ploaie), sau diferențele între cum arată terenurile în a doua săptămână, comparativ cu prima – iată doar câteva motive care fac din Wimbledon un turneu atât de dificil de manageriat.

Plecând de la aceste idei, poate Simona Halep să concureze la cel mai înalt nivel posibil, deși n-a trecut niciodată de turul II la Wimbledon? Da, dintr-un mănunchi de motive, cel mai important dintre toate fiind că Simona este o jucătoare naturală, de instinct, care învață repede, se adaptează bine și înțelege perfect jocul de tenis. Din acest punct de vedere, mie mi s-a părut că apariția, fie ea și scurtă, de la Hertogenbosch, a fost foarte încurajatoare, un mic preview din ceea ce poate să facă Simona pe iarbă, nu doar anul acesta, ci în general, în anii care vor urma. Să vedem câteva dintre aceste motive:

1. Tennis IQ

Cel mai important, cum spuneam. Simona Halep este o jucătoare completă, cu o înțelegere superioară a jocului, o inteligență care îi permite să genereze soluții în timp ce jocul progresează. Nimic nu este forțat sau urât în jocul ei, instinctul o ajută să anticipeze, iar mentalul o susține atunci când tenisul ei nu funcționează.

2. Retur

Unul dintre aspectele de bază ale pachetului tehnic propus de Halep, returul o va ajuta pe iarbă de fiecare dată când va juca împotriva unei adversare cu serviciu slab. S-a văzut la Hertogenbosch cum a preluat de multe ori controlul punctelor din retur, apoi și-a deschis punctul și și-a impus jocul în voie.

3. Deplasarea pe teren

Simona este atletică, are un joc de picioare excelent, iar deplasarea ei este printre cele mai bune din circuit la ora actuală. Atât anul trecut, când a câștigat un turneu pe iarbă, deși abia pusese piciorul de pe zgură, cât și anul acesta, Simona a arătat că pentru ea tranziția între suprafețe nu este atât de dificilă. Deplasarea este fundamentală pe iarbă, iar Simona va câștiga puncte prețioase datorită acestui element. 

4. Apetență către jocul ofensiv

Halep a spus în repetate rânduri că privește mult mai încântată către suprafețele rapide acum, pentru că o ajută să-și pună în valoare jocul ei ofensiv, jocul care o reprezintă, de fapt, și către care s-a reîntors după câțiva ani în care devenise mai defensivă. La Hertogenbosch, deși a jucat doar trei seturi și un pic, Simona a făcut o sumedenie de lovituri direct câștigătoare și foarte multe puncte spectaculoase, deschizându-și terenul și unghiurile în voie. E de așteptat să poată să repete asta contra oricărei adversare care n-o va brusca și n-o va împinge mult în spatele terenului cu un surplus de forță.

Simona poate, la rându-i, să lovească mingea suficient de tare atunci când are nevoie, atât cât să-și creeze un avantaj pe iarbă. Deși nu e dotată cu aceeași forță pe care o au alte jucătoare, Simona compensează luând mingea din urcare, folosind unghiuri sau folosindu-se de forța cu care vine mingea și redirecționând-o inspirat. Capabilă să-și controleze centrul de greutate, asta o va ajuta la deplasare și la poziționarea pe iarba de la Wimbledon, precum și la acele atacuri calculate care au impus termenul de “smart aggresive”.

5. Progresul la serviciu

Deși e încă “work in progress”, serviciul Simonei s-a îmbunătățit fundamental în ultimele luni, mai ales de când a început colaborarea cu Wim Fissette. Simona servește nu doar mai bine, ci și mai variat, mai bine plasat și mai greu de anticipat. Un serviciu slice o poate ajuta în multe momente importante.

Cu toate acestea, reversul medaliei e că pe iarbă îi va fi expus serviciul doi, pe care Simo are mare nevoie să și-l protejeze cât poate de bine.

Apropo de serviciul îmbunătățit, dar și de alte minusuri ale jocului ei, fără îndoială că jocul la fileu e o zonă la care Simona continuă să aibă nevoie să adauge. Dar s-a văzut la Hertogenbosch cât de multe lucruri a experimentat românca; unele cu succes, altele cu mai puțin, important e că ea și-a adaptat jocul la iarbă. Mai multe jocuri pe iarbă o vor ajuta să progreseze și mai mult la fileu. 

6. Antrenorul

Pentru că a venit vorba de Wim Fissette, belgianul, care va continua alături de Simona cel puțin până la finalul anului, poate fi un factor major în acest turneu. Nu doar prin insight-urile prețioase pe care i le poate oferi privitor la jocul pe iarbă, ci și prin experiența pe care o are în ce privește Wimbledonul, turneu la care anul trecut a fost în finală, alături de Sabine Lisicki. De altfel, Wim a fost printre primii care, atunci când ecourile finalei de la RG încă nu se stinseseră, a atras atenția că jocul Simonei este pliabil pe iarbă și că poate oferi momente frumoase și la Wimbledon.

În mod particular, strict pentru acest Wimbledon, trebuie să reținem că rezultatele întâmplate la Roland Garros nu sunt un indicator grozav a ceea ce se va întâmpla la Londra, fapt demonstrat de nenumărate ori de-a lungul timpului. Pe Simona o ajută totuși o tragere la sorți foarte decentă, mai ales în primele tururi, însă atenția trebuie să fie mărită în această parte a turneului, pentru că de obicei, la Wimbledon, în aceste prime tururi se întâmplă cele mai mari surprize. Anul acesta, aproape orice jucător dintre favoriți (atât pe tabloul masculin, cât și pe cel feminin) are mici semne de întrebare asupra lui, fie că e vorba de formă, sănătate, momentum, inspirație, motivație sau adaptabilitate la iarbă. Wimbledon este turneul cu cel mai mare grad de imprevizibil, toți favoriții vor avea o țintă pe spate, toți sunt atacabili, iar fiecare meci trebuie primit cu mare atenție și cu suficientă reținere, pentru că, mai mult decât în alte ocazii, la Londra totul e posibil.

În mod general, iarba nu ar trebui să fie pentru Simona ceea ce este pentru multe alte jucătoare de top, anume o piatră de încercare prea mare, care cu trecerea anilor se transformă într-o corvoadă și un motiv de neliniște și de rezultate slabe. Deja cu un titlu la activ pe iarbă, Simona poate adăuga la acest total și anii următori, când durata mai mare a sezonului pe iarbă (la fete se va adăuga încă un turneu, la Mallorca) îi va permite să trateze cu mai multă liniște și energie un turneu pregătitor, fără teama că și-ar consuma resursele înainte de Wimbledon. 

Pentru Simona va fi un turneu frumos, dificil, cu mult potențial, dar care poate constitui încă o etapă din ceea ce deja a devenit drumul ei către elita supremă.