De ce i-a mai trebuit lui Federer încă un astfel de meci? Pentru că avem nevoie de inspirație
Adrian Țoca | 6 iunie 2021„Dacă acesta a fost ultimul meci al lui Roger la Paris, ieșirea din scenă nu putea fi scrisă mai bine”. Clișeele se scriu de la sine. Adevărul e că mereu se poate scrie mai bine. O ieșire din scenă scrisă bine implică public, atmosferă, sărbătoare. Dar viața e imperfectă, deci reală. Iar în viața noastră imperfectă, ieșirea lui Federer de la Roland-Garros – dacă nu va mai putea să joace în turul 4, sau la anul – va fi fost făcută cu o altă amintire imposibil de uitat.
Nu e nevoie de o baie de metafore ca să arăți cât de specială este cea mai nouă dintre amintirile oferite de Roger Federer, victoria cu Dominik Koepfer din turul al treilea de la Roland-Garros. E suficient să enumeri câteva cuvinte cheie: 40 de ani, trei ore și jumătate, lipsă de meciuri în ultimul an și jumătate, două operații la genunchi, condiții grele, stadion gol, 1 dimineața, „cum?”, „de ce?”. Chiar dacă nu au văzut meciul, absolut toți fanii tenisului vor înțelege.
Când vine vorba de Federer, suntem probabil în faza în care cuvintele nu mai sunt neapărat necesare. Ceea ce nu înseamnă că nu vor curge, ceea ce nu înseamnă că nu-s binevenite. Doar că e parcă mai împlinitor să privim cu toții și să ne tragem fiecare concluziile în gând, uitându-ne apoi unii la alții și admirând ce se întâmplă într-o tăcere frățească, eventual punctată cu un heart emoji. Toată lumea știe că nu mai poate să dureze la nesfârșit, iar spaima momentului-despre-care-nu-vrem-să-vorbim e mai ușor de dus când e împărțită cu alții, în tăcere.
E un rezultat aproape nenecesar, mai că îți vine să pici în păcatul de a spune. Federer nu va câștiga Roland-Garros, e destul de clar pentru oricine se uită la tenis, afară de vreo situație cu totul specială. Atunci, la ce îi servește un astfel de meci? Îi servește pentru că îi place ce face, cum ne-a reamintit Andy Murray, și pentru că, la trasul liniei, ce rămân sunt amintirile. Iar când vor povesti peste ani copiilor lor, fanii lui Federer nu vor mai veni cu cupe și cifre, ci cu impresii. Impresii care sunt tipărite adânc în creier de episoade „nenecesare” precum acesta.
E la fel de valabil și pentru Nadal și Djokovic, doar că ei încă nu sunt în situația de a arăta vulnerabili, nu sunt mai aproape de final decât de vârful carierei. Ei sunt cei care, foarte probabil, își vor disputa acest turneu în finala din semifinale. Federer, în schimb, nu a venit aici ca să câștige titlul (ceea ce nu înseamnă că n-ar face-o dacă situația s-ar prezenta ca atare), ci pentru că i-a lipsit să joace tenis.
Iar unul dintre argumentele aruncate în ring vizavi de absența sa îndelungată din acest ultim an și jumătate absolut oribil, acela că Federer preferă mai degrabă să stea în confortul casei decât să joace pe stadioane goale sub reguli restrictive, a fost demontat pe Philippe-Chatrier aproape de ora 1:00 duminică dimineața, când Federer a pus, în sfârșit, acest meci chinuitor la culcare și a ridicat brațele către nimeni, în semn de victorie pentru toți. Câteva minute mai târziu, cu același nelipsit umor de geek, s-a hlizit către tribunele goale, mulțumind audienței că n-a adormit. Deși nimeni nu era prin preajmă să confirme, Federer știa că toată lumea se uita atentă.
Iar unul dintre motivele pentru care se uita toată lumea era să vadă ce mai are de oferit în acest meci acest jucător care a venit la Paris ca să se testeze și să adune meciuri pentru Londra. Adunase două, cele mai înșelătoare două victorii. Istomin nu mai are nivelul necesar pentru un tablou de Grand Slam, iar Cilic e, cu toate calitățile lui, într-un declin accelerat. Deși au trecut doar trei ani de la ultima lui finală de Slam, croatul nu era un adversar la fel de redutabil precum acest Dominik Koepfer, un jucător abil, cu execuții surprinzătoare și loburi savante, cu un aer pe care l-am mai văzut în trecut: e clasicul jucător de mijlocul Top 100, peste care se nimerește păcatul, sau onoarea, de a pune punct fie unor cariere, fie unor momente importante ale unor legende.
Pentru că asta a fost discuția în social media multă vreme despre acest meci. Dacă cumva ultimul meci ever al lui Federer la Roland-Garros va fi acest duel surd cu Koepfer, terminat la 1 noaptea, cu nimeni ca martor? Bonus la asta, în America, din rațiuni de drepturi tv, meciul a fost ascuns pe o platformă nouă de streaming, fără să știe nimeni. Tenisul, infailibil, și-a ascuns la vedere cea mai mare atracție a sa.
Francezii îl iubesc de nu se poate pe Roger, dar tot francezii n-ar putea fi mai puțin mișcați de astfel de lucruri. Anul acesta, la RG, turneul e de neînvins. Programarea este sfântă: toate numele mari trebuiesc rotite prin acest slot recent apărut în program. Sesiunea de seară e ceva nou la Paris, și ce an și-a găsit turneul să o inaugureze, anul în care interdicția de a mai umbla pe străzi dincolo de 9 seara obligă aceste meciuri de seară să se joace cu tribunele închise. La urma urmelor, și Tsonga, și Gasquet și Carla Suarez-Navarro au fost puși în aceeași situație: potențialele ultimele lor apariții la RG, toate emoționante, au fost în astfel de condiții.
Așa că și despre asta a fost meciul: despre încercarea lui Federer de a nu ieși de la Paris în asemenea circumstanțe. Iar înfrângerea a părut, o vreme, inevitabilă. Cam de la începutul setului doi, când elvețianul, în loc să demareze la adăpostul avantajului de un set și un break, a început să pufăie. Avea să fie curând destul de evident că nu doar jocul nu e la nivelul optim, ci și resursele lui de energie. Explicabil, vezi cuvintele cheie de la începutul articolului.
Tras în tiebreak și egalat la seturi, Federer s-a prăbușit cu totul în startul setului trei, o perioadă a meciului în care a părut complet out of it, dominat clar de german, cu un pas mai lent. O perioadă pe care fanii lui o știu prea bine și îi urăsc gustul. Au mai trăit-o în alte ocazii, poate în 2013, poate în 2019, poate în orice alt an în care legenda lui Federer amenință să se termine. Iar legenda lui Federer este, mai mult ca a oricui alt mare sportiv, și despre vulnerabilitate. Ne place să ne uităm la el pentru că este escapismul perfect, pentru că ne dă senzația că și noi putem învinge timpul. Când Federer apare nu atât învins de adversar, cât de timp, când nu mai plutește ca de obicei, ne reamintim de mortalitate și suferim în cor.
But today was not that day! A fost un grind, așa cum zic englezii meciurilor lungi, istovitoare, pe care le câștigi nu atât cu loviturile, cât cu sufletul. Mai ales pe zgură. Federer a încasat, s-a clătinat prin ring, dar a așteptat răbdător ocazia, ca un campion de box care a încasat suficiente lovituri la viața lui încât să știe că nu orice pumn care își atinge ținta îl poate pune la pământ. Știa că va veni un moment în meci când adversarul său își va arăta clasamentul, unul dintre adevărurile nescrise ale tenisului. Iar Koepfer s-a conformat, în cele din urmă. Poate s-a speriat de oportunitatea avută, sau poate s-a pomenit cu un avans prea clar – nu atât cel de pe tabelă, cât cel pe care-l simt jucătorii, acolo jos, în zgură, când își simt oponentul suferind – și s-a oprit să se uite în urmă, să vadă dacă Federer mai vine. Și Federer a venit.
Condus cu 4-2 în pivotalul set trei, elvețianul s-a trezit cu un break în brațe și s-a însuflețit brusc. Cu un nivel de energie împrospătat, meciul a reintrat pentru o vreme în zodia primului set: mai multă viteză, mai mult nerv. Tiebreak-ul setului trei – și a fost prima oară în cariera lui Federer (!) când elvețianul joacă tiebreak în primele trei seturi ale unui meci – s-a jucat cu o miză mare pe masă. La 1-2 la seturi, era greu de crezut că Federer mai avea șanse. Cum a scris cineva pe Twitter, pentru Federer a fost parte ridicare a nivelului, parte trasul adversarului în jos la nivelul tău, ca să-l bați cu experiența. Roger s-a dus la 4-2, apoi s-a văzut egalat la 4-4, dar a jucat incredibil de bine ultimele trei puncte, și setul era al lui.
Dar nu era gata, deși elvețianul a pornit cu break avans și în setul patru, apoi Koepfer a pus și el umărul, donând un punct (point penalty, venit după o combinație de minge trimisă în tribune, intrare în terenul advers și o scuipătură pe o urmă analizată de arbitru). Dar Federer a clipit prompt, pierzându-și serviciul cu alte erori ușoare. Iarăși, amenințarea unui set decisiv care l-ar fi putut afecta plutea în aer.
De aici, meciul a căpătat o energie care ne-a amintit de evadările australiene de la AO 2020, din meciurile cu Millman și Sandgren. Federer s-a clătinat și atunci, ca și azi. La Paris, nu a existat însă o tribună care să-l împingă din spate, să-l implore să se adune din nou și din nou. La Paris, Federer a arătat chiar mai stors ca la Melbourne, înaintea erei noastre (pentru că așa se simte tot ce s-a întâmplat înainte de ianuarie 2020). La Paris, în condiții grele, cu zgură grea pe timp de noapte, mingi lente, umiditate, picioare tot mai grele, mingi neurmărite și smash-uri ratate aproape hilar din cauza oboselii, Federer a negociat cu corpul său pentru fiecare dram de efort. Dincolo, Koepfer și-a pierdut întâi luciditatea, iar în cele din urmă a început și el să se resimtă fizic. Iar la 5-5, cu amenințarea unui al patrulea tiebreak la rând planând, elvețianul a reușit break-ul izbăvitor, iarăși jucând sclipitor fiecare punct important. Și-a scos la suprafață acel killer instinct mascat convenabil de alura de gentleman care nu riscă să se bage la munca de jos. De fapt, Federer luptă mai abitir ca oricând, se apără câinește – vezi acele două smash-uri ale lui Koepfer scoase cumva inexplicabil -, nu dă nimic pe gratis, e rău pe teren, nu elegant, și e formidabil de greu de bătut atunci când e atât de investit. A câștigat mai multe astfel de bătălii grele decât ne amintim noi. A câștigat și azi. Chiar și la 40 de ani, chiar și la Paris, pe un stadion gol. A făcut break-ul, apoi s-a apucat să facă serviciu-vole la 1 noaptea ca să închidă meciul.
Federer a supraviețuit din nou și continuă turneul, chit că cu șanse aproape de zero. De altfel, la conferința de presă din puterea nopții, a admis că posibilitatea retragerii este pe masă și că va decide dacă va juca mai departe în funcție de cum se va simți și în funcție de riscurile presupuse [later edit: Federer s-a retras a doua zi după-amiază, din exact motivele menționate în noaptea meciului]. În perspectivă, în promo-urile pentru optimea de finală de luni, Matteo Berrettini arată pentru Federer precum Ivan Drago pe lângă Rocky Balboa la bătrânețe. Cam aceeași energie. Dacă mai vrei alte minuni, e bine să fii și rezonabil. Chit că după Millman a venit și Sandgren. Dar nu e vorba de minuni, e mai mult decât atât. E sport.
Nu e nevoie de o odă, dar e nevoie de inspirație, și cu toți avem nevoie de inspirație, acum mai mult ca oricând. Unii ne-o luăm de la Roger. Alții de la Rafa, alții de la Novak, alții de la Andy, alții de la Stan, alții de la Simona, alții de la Serena, alții de la Ashleigh, alții de la Naomi, fiecare de unde poate. Fiecare zi în tenis e o inspirație. Uneori la vedere, pe show courts. Alteori ascunsă pe terenul 124, fie la Davidovich Fokina vs Ruud, fie la Ana Bogdan vs Paula Badosa. Depinde doar de fiecare dintre noi să o găsim, să o identificăm și să o extragem de sub aparențele uneori înșelătoare, și să facem ceva bun cu ea. Chiar și atunci când credem că avem totul sau că știm totul. Chiar și atunci când credem că nu mai e nevoie de un efort în plus.
„Mi-am imaginat o mulțime de oameni poate uitându-se la meci într-o seară de sâmbătă. În multe feluri, am jucat acest meci și pentru ei, și am încercat să îmi iau inspirație din asta”. – Roger Federer
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
