Darren Cahill dă context pentru intervenția sa dură de la Shenzhen: „Nu cred că am avut de ales, dacă voiam să-mi fac meseria bine”

Darren Cahill a fost, ieri, invitatul SEN Breakfast, unde a vorbit pe larg despre controversatul OCC din meciul pierdut de Simona Halep contra Karolinei Pliskova la Shenzhen. Iată traducerea integrală a intervenției sale.

OCC-ul și contextul său 

Știam că e un moment dificil. Ca antrenor, în timp ce te îndrepți spre teren ai de luat o decizie în legătură cu abordarea pe care o vei alege în OCC. Cred că e necesar și un pic de context aici. Era al treilea OCC din acel meci; în primul poate am fost chiar mai dur, pentru că pierduse primul set cu 6-0. Acea conversație a fost grozavă, pentru că a resetat-o complet tactic. Am mai coborât o dată după ce-a câștigat setul doi și i-am spus că făcea o treabă nemaipomenită și că sunt mândru de ea. 

Contextul mai larg este că am mai trecut prin acest gen de situație cu Simona. Au mai fost meciuri în cariera ei, vreo 8-10, când, dintr-un motiv sau altul, când conduce cu un break și nu reușește să mai facă încă unul ca să-și consolideze avantajul intră într-o pasă proastă. Așa a fost și acum: a avut 2-0 și 30-0, a greșit un rever și a început să devină negativă cu sine până în punctul autoflagelării. Starea asta durează de obicei 10-15 minute. Este dur și pentru ea, dar e greu și pentru cei ce-o privesc. Nu numai că se distruge la fiecare lovitură greșită, dar pierde în felul acesta o cantitate imensă de energie. A terminat acel meci cu vânătăi pe picioare de la loviturile pe care și le-a aplicat după fiecare greșeală. 

Ca antrenor, în celelalte ocazii când s-a întâmplat asta, am încercat diverse tactici: s-o inspir, s-o focusez asupra tacticii, s-o provoc un pic, dar majoritatea nu au funcționat. Așa că știam în timp ce mă îndreptam spre teren că trebuie s-o refocusez, s-o fac să intre din nou mental în meci. 

De obicei când intră într-o astfel de stare Simona nici nu-și mai amintește după meci ce s-a întâmplat și ce-i spun eu la OCC. Partea bună de data asta este că și-a amintit. A reușit să se concentreze din nou asupra meciului, doar că 5-10 minute prea târziu. A revenit pe serviciu și a avut 30-0 în acel ultim game. Și-a dat o șansă destul de bună de a câștiga meciul, dar n-a reușit să facă pasul final. 

Alegerea cuvântului ”rușine” (”disgrace”)

M-am referit la comportamentul ei pe teren în acele gameuri, nu la ea ca persoană. Cum am spus mai devreme, i-am spus în trecut lucruri care nu au ajuns la ea în timpul OCC-urilor. Acum aveam două opțiuni: cea clasică era să continui să apelez la simțul ei tactic și s-o îmbărbătez. Am încercat în trecut, dar nu a funcționat, n-am reușit să ajung la ea. Știam cum se va termina meciul dacă nu încercam o abordare mai dură. Am discutat cu ea despre aceste momente, ce să fac când intră în această ceață și despre posibilitatea de a adopta o abordare mai dură pentru a-i capta atenția și a o determina să intre din nou în meci.

Regretă ceva din timpul acelui discurs? 

Cred că aș face-o din nou dacă aș fi nevoit. Nu este un moment plăcut pentru niciun antrenor, dar nu cred că am avut de ales, dacă voiam să-mi fac meseria bine. Meseria noastră este să-i oferim jucătorului cea mai bună șansă de a câștiga meciul. Așa că, judecând după ce a funcționat sau n-a funcționat în ocaziile anterioare… De asemenea, în legătură cu alegerea cuvântului ”disgrace”, trebuie să luăm în calcul că engleza nu e limba ei maternă. Aș fi putut să aleg alte cuvinte, dar sunt destul de sigur că niciunul nu ar fi avut impactul acestuia. 

Am vorbit cu psihologul ei sportiv, doamna Alexis Castorri – Simona a vorbit și ea cu ea – și am întrebat-o dacă am fost deplasat. Mi-a răspuns că nu, cu siguranță nu. De asemenea, mi-a spus că a fost foarte mândră că Simona a reușit să iasă în cele din urmă din acea negură – a fost a treia oară când ea a văzut-o reușind acest lucru. Am avut o conversație grozavă, iar Simona nu este supărată. 

Jucători diferiți, abordări diferite

Nu poți antrena doi jucători la fel, sunt persoane diferite, nu contează dacă este vorba de un bărbat sau o femeie. Trebuie să construiești încredere și să petreci timp cu persoanele ca să înțelegi ce le trece prin cap și cum să scoți ce e mai bun din ei. Am avut conversații mult mai dure cu Lleyton, dar nu pe teren. Asta e diferența, acum toată lumea ne aude pentru că purtăm microfon. Cred că am făcut vreo 500 OCC-uri în cariera mea și acesta nu este cel mai dur. Dar înțeleg de ce oamenii au reacționat așa: dacă aș fi văzut și eu doar acel clip pe social media, fără context, aș fi considerat și eu că a fost un pic dură discuția. 

OCC-uri și în ATP?

Se vorbește despre asta și nu cred că va mai dura mult: în vreo doi ani vom avea OCC-uri și la băieți. Nu cred că vor fi identice ca format cu cele din WTA – se discută despre folosirea unor căști cu microfon, sau despre amenajarea unei zone la marginea terenului unde jucătorul să se ducă și să vorbească cu antrenorul oricând. Problema cu cele din WTA este că ai voie să te duci o dată pe set și ai cam 45 de secunde la dispoziție. Este destul de intimidant pentru că te întrebi în ce stare emoțională e jucătoarea și ce fel de conversație va fi: tactică, motivațională etc. Nu este un format ideal, în opinia mea – cred că trebuie mai mult acces, dacă îl vor introduce și la băieți. Cu siguranță OCC-urile au adăugat o nouă dimensiune sportului pentru cei ce-l urmăresc de acasă. 

E tineretul din ziua de azi mai moale, nu pot suporta abordările mai dure?

Nu pot vorbi decât despre jucătorii mei. Simona este o campioană absolută și este ok cu această abordare. De fapt (râde) mi-a trimis o poză după meci în care îmi trimite niște raze ucigașe cu ochii când sunt cu spatele, și un emoji care își acoperă ochii cu mâinile. Ne distrăm. Să treci prin ce-a trecut ea, să revii după pierderea a trei finale de Slam și să continui să încerci, câștigând anul trecut la Paris și anul acesta Wimbledonul. Știe că o respect imens  – este una din cele mai rezistente sportive din circuit.