#DailyRG | Roland Garros, locul special al jucătoarelor din România: momentele cheie de după epoca Virginiei Ruzici. Am avut de așteptat

Partea a II-a | Prima parte, aici.

Poate pentru că se joacă pe zgură și e destul de aproape de România, la propriu și la figurat, Roland Garros a adus fanilor, dar mai ales jucătoarelor nostre, multă satisfacție. Pe terenurile de la Paris s-au înregistrat victorii mari, s-au atins borne importante, s-au câștigat titluri de Grand Slam și s-au clădit cariere, așa cum a fost mai greu de făcut la un alt Grand Slam. 

Virginia Ruzici, trei finale într-un weekend, la RG 1978

După finala Florenței Mihai din 1977, anul următor, România avea din nou o reprezentantă în finală. Doi ani mai devreme, Virginia Ruzici se oprise în semifinale, dar acum, din calitate de cap de serie numărul 2, a trecut cu victorii clare de primele trei tururi, dar a câștigat un meci foarte strâns în sferturile de finală cu Fiorella Bonicelli. A fost 6-7, 6-4, 8-6 pentru româncă. A urmat apoi o altă victorie netă în semifinale, 6-3, 6-0 cu Brigitte Simon. În finală, Virginia o întâlnea pe partenera ei de dublu, Mima Jausovec, cea care o învinsese, de altfel, pe Florența Mihai cu un an înainte.

Ruzici nu o mai învinsese niciodată pe Jausovec, ba mai mult, pierduse chiar înainte de RG o altă finală cu aceasta, la Hamburg. De data asta, totul a mers perfect pentru Virginia, care a știut mereu ce vrea să facă pe teren și, susținută de publicul francez, a câștigat, 6-2, 6-2. Își descria apoi meciul drept „cea mai bună evoluție a carierei.”

„A fost cel mai mare moment al carierei, iar publicul a fost fabulos, foarte pasionat și entuziast de jocul meu”.

Împreună cu Jausovec, Virginia a câștigat și titlul la dublu la acea ediție, într-un meci tare strâns, 5-7, 6-4, 8-6. Mai mult, Ruzici a jucat și finala la dublu mixt, alături de Patrice Dominguez, dar pe aceasta a pierdut-o.

Ea s-a întors în finala de la Paris doi ani mai târziu, dar a pierdut cu Chris Evert. „Aceasta e cea mai urâtă amintire a carierei, nu pentru că am pierdut, ci pentru că am pierdut rău. Am vrut atât de mult titlul acela, dar m-am blocat în fața lui Chris. O respectam mai mult decât pe oricare altă jucătoare din circuit. Eu jucam pe atac, iar ea mi-a distrus jocul, returnând absolut totul. Pentru mine, ea era o legendă. Poate că dacă aș fi putut juca la junioare, aș fi cunoscut-o din timp și nu aș fi avut atât de mult respect pentru ea. A fost mereu greu să o bat”, spunea Virginia.

„Era visul meu. Am crescut pe zgură în România, iar zgura a fost, cu siguranță, suprafața mea favorită”, spunea Virginia la Roland Garros în 2018, rezumând, practic, într-o frază legătura specială a românilor cu turneul din Franța.

Visul împlinit al Ruxandrei Dragomir și revitalizarea tenisului feminin românesc

După marile performanțe ale Virginiei Ruzici (care, pe lângă titlurile și finala din 1980 de la RG, a mai jucat și o finală la dublu la Wimbledon, în 1978) și ale Florenței Mihai (finalistă la Roland Garros 1977 la simplu și dublu-mixt) tenisul feminin a intrat într-un impas. Chiar într-un declin. 

Au trebuit să treacă 15 ani (!) ca o jucătoare din România să ajungă, din nou, în faza sferturilor de finală la un Grand Slam. Acea jucătoare a fost Ruxandra Dragomir, care, după cinci încercări (optimi la AO 1997, 1998, optimi la RG 1993, 1994, 1995) a reușit să se califice în sferturile de finală la Roland Garros. Se întâmplă în anul 1997, la fix 15 ani distanță de când Lucia Romanov se califica în sferturi la Paris (la ediția RG 1983, Romanov a trecut, printre altele, în turul trei de Billie Jean King).

După atâtea ocazii pe care nu a reușit să le ia, ediția din 1997 a Roland Garros a reprezentat pentru Ruxandra Dragomir un vis îndeplinit. Dar a mai fost încă ceva. Prin acel rezultat – și prin cele reușite de Irina Spîrlea în acei ani, Spîrlea ajungând până pe locul 7 în lume și jucând semifinale la US Open și sfert la AO în același sezon 1997, precum și optimi la RG și Wimbledon – viitoarea generație s-a convins din timp că se poate. Că poți câștiga meciuri mari, că poți ajunge departe în turneele de Grand Slam, devenind un model recent pentru multe tinere aflate la început de drum. 

La turneul din acel an, Dragomir le-a învins pe Sonya Jeyaseelan, Yayuk Basuki, Karina Habsudova și Nicole Arendt, fiind apoi oprită de Iva Majoli în sferturi, 6-3, 5-7, 6-2, într-un meci epuizant, la finalul căruia Dragomir și-a atras multă simpatie pentru că s-a dus și s-a întins lângă adversara ei pe zgură. Majoli a mers apoi până la capăt, învingând-o în finală, pentru unicul Slam al carierei, pe Martina Hingis, cea care dominase autoritar acel sezon. Roland Garros a fost unicul Slam pe care Hingis nu a reușit să-l câștige în 1997, și cum aveam să aflăm din acest episod, nu l-a câștigat niciodată.

În același an, Dragomir a atins și cel mai bun loc al carierei, poziția a 15-a în clasamentul WTA.

Raluca Olaru a făcut primul pas 

Anii 2000 au venit cu retragerea Ruxandrei Dragomir și a Irinei Spîrlea din tenis și, implicit, asta a dus un nou moment greu pentru tenisul feminin. Dar, la un moment dat, Raluca Olaru a reamintit tuturor că ne putem întoarce înapoi în lumea bună a tenisului feminin.

În 2007, Raluca Olaru a redeschis un drum început cu mult timp în urmă, care, din fericire, n-a fost oprit nici până în zilele astea. Totul a curs lin, cu surprize imense, și cu bucurii absolut fascinante, ducând la crearea celei mai puternice generații pe care a avut-o tenisul românesc vreodată. 

Raluca Olaru a fost jucătoarea care a făcut prima mutare a acelei generații. În 2007, într-o vreme în care tenisul românesc feminin înota în niște ape complet tulburi, Raluca Olaru se califica în turul trei la Roland Garros. 

Prin acea calificare, reușită după cinci victorii consecutive (trei în calificări, două pe tabloul principal), Raluca izbutea cel mai important rezultat al unei jucătoare din România la un Grand Slam după mai bine de șapte ani. 

Ce e remarcabil la acest rezultat nu e doar semnificația lui – o reușită venită după atât de multă pauză – ci și traseul avut de Raluca. În calificări a trecut de Sara Errani, Ekaterina Makarova și Angelika Bachmann, iar pe tabloul principal e oprită în turul trei de Ana Ivanovic, care avea să joace finala în acel an (învinsă de Henin) și un an mai târziu ieșea învingătoare la Roland Garros. 

RG 2009 și momentul Soranei 

Ediția din 2009 a Roland Garros și parcursul Soranei la Paris a schimbat decisiv dinamica tenisul feminin din România. Eram deja în anii foarte moderni ai tenisului, iar calificarea în sferturile de finală de la Paris a Soranei, performanță reușită la doar 19 ani, a provocat bucurie, uimire și îndrăzneală. După reușita Ralucăi din 2007 și surpriza enormă făcută de Sorana în 2009 la Paris, nimic nu a mai fost la fel pentru tenisul din România. 

Despre cum a fost reușită acea performanță, cum s-a văzut ea, cum se vede acum, la 11 ani distanță, dar și ce efecte a avut asupra modului în care a evoluat tenisul feminin am scris pe larg în acest articol.

Andreea Mitu și traseul remarcabil din 2015

Deja ajunsesem în anii de răsfăț, în care, în contextul în care Simona Halep începuse ascensiunea spre cea mai înaltă culme dintre toate, celelalte românce ne făceau, la rândul lor, bucurie după bucurie. La Roland Garros 2015 a venit rândul Andreei Mitu, care a făcut un parcurs cu care ne-a luat pe toți prin surprindere.

După o victorie solidă cu Alize Lim, Andreea a produs marele șoc, scoțând-o pe Karolina Pliskova, favorită 12 atunci și viitoare finalistă de Slam, în turul al doilea, 2–6, 7–6, 6–4. Andreea a mai făcut un pas apoi, trecând și de proverbialul meci greu care urmează unei surprize. În turul al treilea, ea a învins-o pe Francesca Schiavone, fostă campioană la Paris, 7-5, 6-4, și, chiar dacă Schiavone era pe partea de final a carierei, meciul a fost teribil de greu, cu experimentata veterană folosindu-se de toate trucurile și calitățile ei pentru a o frâna pe Andreea.

Traseul lui Mitu, cel mai bun al carierei, a fost oprit apoi de Alison Van Uytvanck în optimi.

Aventura Irinei Begu la Roland Garros 2016

La o ediție a RG 2016 complicată, cu ploaie, meciuri întrerupte ori reluate foarte târziu, care a cerut o adaptare și readaptare permanentă la noile condiții (când ploaie, când vânt, când soare, când mingi grele), Irina Begu a avut momentul ei. 

Iar prezența Irinei până în optimile turneului de la Roland Garros în 2016 e un moment special. Mai ales, ținând cont de relația specială pe care o are cu zgura: își dorea de mult timp un rezultat bun la Paris, iar fanii așteptau și ei o confirmare la un nivel mai înalt, știind că zgura e o suprafață prietenoasă ei. În acel an, Irina le-a învins pe Bethanie Mattek-Sands (5-7, 6-1, 6-3), Coco Vandeweghe (6-7, 7-6, 10-8) și Annika Beck (6-4, 2-6, 6-1). 

Toate victoriile au fost dure, grele și foarte muncite. Cea mai importantă și relevantă este cea obținută în turul doi, cu Coco Vandeweghe, unde a revenit, într-un meci absolut dramatic, de la 4-5 în setul decisiv și de la două puncte de eliminare. 

Irina și-a egalat astfel cel mai bun rezultat din Slamuri, după ce reușise optimi și la Australian Open, cu an înainte.

Mihaela Buzărnescu: de la zero la cel mai important moment al carierei

Până să ajungă la Roland Garros, în 2018, Mihaela Buzărnescu mai participase o singură dată la acest turneu. S-a întâmplat în 2012, când a evoluat în calificări, unde a pierdut în turul doi. 

De la acel moment, timp de 5 ani, nu a mai jucat la Paris. Până în 2018, când povestea ei deja extraordinară, cu unul dintre cele mai spectaculoase comeback-uri din ultimii ani în tenis, a căpătat și mai multă strălucire datorită parcursului de la RG 18, când, de la o jucătoare care nu avea nicio victorie pe vreun tablou principal la un Grand Slam (!) a devenit una care reușește să ajungă în săptămâna a doua a unui Slam. 

Victoria-surpriză cu Elina Svitolina, 6-3, 7-5, din turul trei rămâne și astăzi un reper, pentru modul în care a evoluat Miki în acel meci, și pentru ușurința cu care a învins o jucătoare de top 5.