#DailyRG | Patru meciuri absolut formidabile de la Paris, cu Kuerten, Chang, Soderling și Federer

La DailyRG-ul de azi ne amintim de un mănunchi de meciuri memorabile de peste ani, desfășurate la turneul francez în fazele eliminatorii.

Michael Chang – Ivan Lendl, 1989, turul al patrulea, 4-6, 4-6, 6-3, 6-3, 6-3

Meciul face cu siguranță parte din istoria Roland Garros din mai multe motive. Este, simultan, una dintre marile surprize din istoria turneului, dar și unul dintre meciurile cele mai dramatice. Și, ok, „dramă” e un cuvânt poate prea des folosit în tenis, inclusiv de către noi, dar acestui meci chiar i se potrivește.

Lendl, numărul 1 mondial și de trei ori campion la French Open, câștigase în minimum de seturi primele trei tururi. Începuse la fel și contra lui Chang, 17 ani, câștigând primele două seturi. Americanul a răspuns luând setul al treilea, apoi a început nebunia. Lendl s-a plâns ba de vizibilitate, ba de deciziile arbitrilor. A primit un punct, apoi un game de penalizare în setul al patrulea. Între timp, Chang a început să sufere de crampe zdravene și abia se mai mișca spre finalul setului patru, așa că a început să apeleze la mingi tot mai înalte, faimoasele moonballs. Spre mirarea lui Chang, Lendl nu a răspuns cu scurte sau cu mingi în unghiuri, o tactică potrivită într-un astfel de context.

Tactica l-a ajutat suficient cât să ducă meciul în decisiv, dar crampele nu au încetat. Ba, Chang se simțea atât de rău încât a părut că a decis să abandoneze. La un moment dat, s-a îndreptat spre scaunul arbitrului pentru a pune capăt meciului, dar s-a răzgândit și a continuat. Cum povestește în video-ul de mai jos, Michael s-a gândit că, dacă va renunța atunci, va fi reținut pentru asta, și a vrut să evite să rămână cu acest renume. La 4-3 și 15-30 pe serviciul său în decisiv, Chang a servit din mână, unul din momentele intrate în folclorul tenisului. Și-a făcut serva, apoi a închis meciul cu break, Lendl făcând dublă greșeală la mingea de meci.

Michael povestește că n-a vorbit niciodată cu Lendl despre acel meci și „nici nu plănuiesc să o fac”.

Remarcabil, Chang a mers până la capăt și a câștigat titlul într-o finală cu Edberg, devenind cel mai tânăr câștigător de Slam din Era Open. A rămas singurul lui titlu de Slam din carieră.

Gustavo Kuerten – Thomas Muster, turul al treilea, 1997, 6-7, 6-1, 6-3, 3-6, 6-4

Este meciul care l-a anunțat lumii pe Gustavo Kuerten, pe atunci un tânăr brazilian de doar 20 de ani fără vreun titlu în palmares. Dincolo, Muster câștigase French Open cu două sezoane în urmă și era unul dintre cei mai puternici jucători din lume pe această suprafață. Tăria lui Muster era arhicunoscută. La urma urmelor, austriacul depășise efectele unui accident de mașină petrecut în 1989 și devenise numărul 1 mondial și campion de Grand Slam.

Condus cu 3-0 în decisivul de pe Bullring, Kuerten s-a adunat, a preluat controlul și a întors meciul, câștigându-l cu un lob remarcabil de rever. Povestea Kuerten, citat de site-ul RG: „Muster mă omora în setul cinci. Îmi ziceam, gata, sunt terminat. Fratele meu mai mare mi-a zis: Guga, tu nu ești așa. Mereu lupți. Nu cedezi niciodată. Luptă! El e de obicei foarte calm și acum dintr-o dată țipa la mine. Mi-am zis, ok, ok, dacă e, atunci lupt. Fratele meu mai mare vrea asta, trebuie să-l ascult”.

Muster, la rândul său, a ridicat din umeri, la figurat. „A meritat să câștige. A fost poate cel mai bun meci al meu pe zgură din acest an și tot l-am pierdut”.

Victoria l-a propulsat în atenția fanilor din întreaga lume pe unul dintre cei mai iubiți jucători de tenis. Guga le-a dat motive cu adevărat serioase în continuarea turneului: a eliminat în sferturi un alt ex-campion RG, pe rusul Kafelnikov, deținătorul titlului, apoi l-a bătut în finală în trei seturi, cu un tenis grozav, pe Sergi Bruguera, campionul din 1993 și 1994.

Kuerten, care nu trecuse nici măcar de sferturi de finală la vreun turneu ATP înaintea acelei ediții, ducea astfel la bun sfârșit una dintre cele mai spectaculoase trasee din istoria RG, devenind câștigătorul cu cel mai slab clasament la startul turneului, dar și primul care leagă un titlu Challenger de un titlu de Slam.

Ce a fost cu adevărat îmbucurător? Victoria lui din 1997 n-a fost o întâmplare. Guga avea să triumfe de alte două ori la Paris, în 2000 și 2001. S-a retras tot la Paris, în 2008, cu 20 de titluri în palmares.

Dincolo, Muster s-a retras în 1999. A mai încercat un comeback la 42 de ani, în 2010, fără mare succes.

Robin Soderling – Rafael Nadal, optimi, 2009, 6-2, 6-7, 6-4, 7-6

Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai legendar arată acest rezultat. Aveam să aflăm ulterior, Rafa n-a fost nici pe departe în apele lui în acea zi.

Nadal, care câștigase finala epică de la Wimbledon 2008 cu Federer și încă una, poate chiar mai grozavă după unii, la Australian Open 2009, era practic în vârful lumii. În sfârșit, după o cursă de câțiva ani, reușises să-l prindă și să-l detroneze în clasament pe Roger Federer, administrându-i și două lovituri puternice în mai puțin de un an.

Însă 2009 era, simultan, un an greu pentru el pe plan personal, afectat de divorțul părinților săi. Accidentarea la genunchi care l-a forțat să sară peste ediția din câteva săptămâni a Wimbledon a fost și ea văzută drept o cauză, însă, recent, Jo-Wilfried Tsonga a dezvăluit într-un interviu pe timp de pandemie că toți jucătorii știau că Nadal nu se simte bine și că în ziua meciului ar fi avut dureri în gât.

Performanța lui Soderling rămâne însă memorabilă. Vorbim de prima înfrângere din istorie a lui Nadal la Roland Garros, care debutase la Paris în 2005 și câștigase toate turneele de până atunci (31-0 la meciuri). Ulterior, a mai pierdut un singur meci, cu Novak Djokovic, în 2015.

Soderling era favoritul 23 și, cu doar două săptămâni înainte, Nadal îl distrusese la Roma, 6-1, 6-0, într-un meci în care suedezul nici măcar n-a jucat rău. Dar în acea zi, loviturile grele ale lui Robin au pătruns din ce în ce mai des prin defensiva deznădăjduită a lui Nadal, sub privirile stupefiate ale unui public căruia nu-i venea a crede. Nu mai puțin de 61 de lovituri direct câștigătoare a adunat Soderling, față de 33 Nadal. Este și acum una dintre cele mai mari surprize ale tuturor timpurilor din tenis.

Soderling a mers până în finală în acel an, pierdută cu Roger Federer, în ceea ce avea să fie unicul titlu la Paris al elvețianului. Anul următor, suedezul a ajuns, în mod remarcabil, din nou în finală, unde s-a reîntâlnit cu Nadal, ocazie pentru Rafa să-și ia revanșa.

Și dacă Nadal a continuat, după aceea, să adune titluri la Paris, Soderling, numărul 4 mondial în punctul maxim al carierei sale, a fost forțat să se retragă la doar 31 de ani, suferind de mononucleoză. Și-a anunțat retragerea în 2015, deși practic ultimul lui sezon normal a fost 2011.

Roger Federer – Novak Djokovic, semifinală, 2011, 7-6, 6-3, 3-6, 7-6

Cât de bun a fost Djokovic în 2011? Aproape imposibil de jucat cu el. Senzație pe care ne-a mai dat-o în anii următori, dar 2011 a fost o revelație, a fost prima oară când lumea l-a descoperit pe Djokovic la un astfel de nivel, pe care destui i-l bănuiau, dar care întârzia să apară.

După ani petrecuți în umbra lui Federer și Nadal, Djokovic a luat tenisul pe sus în 2011. La 24 de ani, Djokovic a câștigat 43 de meciuri la rând (!), incluzând aici titlurile la Australian Open, Indian Wells, Miami și, important, cele de pe zgura de la Madrid și Roma, cu victorii la Rafael Nadal. O finală între cei doi la Paris era dată aproape sigură, și supremația lui Rafa pe zgură nu mai era așa de certă, pentru prima dată în ani.

Dar, pe cât de ridicat (extrem de ridicat) a fost nivelul lui Djokovic în timpul acelui sprint furibund de aproape jumătate de an, pe atât de bună a fost evoluția lui Federer din acea zi de pe Phillipe Chatrier. Un tenis aproape perfect al elvețianului, unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei acestuia. Federer în mod clar s-a bucurat de postura rară de underdog, dar și de motivația extremă dată de posibilitatea de a-i opri seria de victorii noului lider al tenisului.

Acest detaliu trecuse oarecum în umbra performanțelor lui Djokovic din acel an, dar Federer versiunea 2010 jucase chiar bine, și poate că merita un titlu de Slam mai mult ca în alți ani în care nu a obținut unul. Ba chiar se poate spune că evoluția sa din finala cu Nadal, de peste două zile, a fost cea care l-a adus cel mai aproape de o victorie în fața spaniolului la Paris din întreaga lui carieră. Nadal a supraviețuit însă momentelor grele și a fugit cu titlul, după o victorie în patru seturi în finala dintre cei doi.

Odihnit și reîncărcat, Djokovic a reluat apoi lucrurile de unde le-a întrerupt Federer. A câștigat prima oară titlul la Wimbledon, în finală cu Nadal, apoi s-a răzbunat dureros pe Federer, întorcându-l în semifinale la US Open, într-un alt meci epic al celor doi, de la două mingi de meci, incluzând aici un retur direct câștigător la una dintre ele. Nole a câștigat apoi și titlul la New York, al treilea Slam al său în acel an, după o altă evoluție formidabilă într-o finală intensă până la senzații de rău – cu Rafael Nadal.

O combinație din aceste două meciuri din acel an dintre Federer și Djokovic, de la Roland Garros, respectiv US Open, a dus, în cele din urmă, la ideea lansării Treizecizero, lucru întâmplat în ianuarie, anul următor 🙂