Dacă Treizecizero.ro ar fi fost ziar, atunci…

… atunci azi am fi ieșit pe tarabe așa.

Dar nu suntem ziar, așa că ne dăm toată silința să promovăm aceste performanțe așa cum jucătorii noștri ar merita. Ceea ce, de la o vreme încoace, devine tot mai greu. Plăcută problemă.

Poate n-ați observat, asediați, împroșcați, agresați fiind cu sute de pseudoștiri, dar, în ultimele câteva săptămâni, tenismanii români adună o serie de performanțe aproape incredibile, rezultate care, în alte vremuri, erau așteptate cu anii, iar pe care alte țări mai bogate în resurse doar le visează. S-au câștigat titluri, la simplu și la dublu, la foc automat. S-au obținut victorii cu o naturalețe aproape nefirească românilor. S-a făcut PR pentru o țară care, la rându-i, nu pare dispusă să arate că apreciază la același nivel. Pentru că, în pofida tuturor acestor rezultate, Simona și toți ceilalți sunt prea puțin băgați în seamă la ei acasă. 

Performanțele de care vorbim vă sunt cunoscute deja. Le găsiți și în „coperta” de mai sus. Simona a câștigat trei turnee (!), Raluca, Irina și Horia, câte unul. Alexandra a jucat o semifinală, Victor, o alta. Sorana, Marius și Adrian nu stau nici ei rău, iar Alexandra Dulgheru, dacă ar fi la nivelul ei maxim, ar aparține lejer elitei. O elită în care avem, iată, o mulțime de reprezentanți, și nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. Nu mai departe de anul trecut, România aduna șapte jucătoare în primele 100 ale lumii, depășită doar de Rusia și de SUA. Exceptând scurta perioadă mai puțin fastă din ultimele luni, Horia Tecău este un jucător incontestabil de Top 10, triplu finalist de Slam și campion de Slam la dublu mixt. Și totuși, rezultatele lor intră mereu la capitolul „și altele”. 

E motivul pentru care ne-am gândit la această joacă. Am făcut o primă pagină imaginară, proiectând cum ar fi arătat cover-ul Treizecizero.ro, dacă am fi fost ziar, nu site. Am fi ieșit cu Simona Halep pe copertă: ea a câștigat trei turnee în cinci săptămâni (TREI TURNEE în 35 de zile!!!) și, fără patetism, probabil că încă nu ealizăm cu toții cât de greu este să realizezi o astfel de performanță. Apoi am fi enumerat toate celelalte finale și titluri ale verii. Am fi pus trofeul obținut de Raluca Olaru, după doi ani în care a alergat de una singură între medici și orașele obscure din circuitul challenger, încercând să se mențină la liman. Asta, în condițiile în care problemele medicale nu i-au dat pace vreun moment, iar prezența la turnee costă mult, iar banii de pe premii nu sunt chiar așa de mulți cum crede lumea. Am fi pus trofeul câștigat de Irina după minge de meci salvată, pe cel câștigat de Horia, într-un oraș olandez în care vara asta s-a vorbit românește. L-am fi pus pe Victor, capabil să țină piept tonelor de critici, majoritatea venite chiar de acasă, ironizat pentru că e introvertit, dar capabil să revină într-o semifinală de nivel ATP după doi ani de absență. Am fi pus-o pe Alexandra, cea care râde mereu în cursul meciurilor atunci când reușește câte un game în momente critice. Ea și Simona au făcut o semifinală sută la sută românească (!) weekendul trecut – tocmai la Budapesta. Am fi pus-o pe Monica, la rându-i, campioană anul acesta, un alt exemplu al unei jucătoare care și-a maximizat potențialul. Și nu i-am fi uitat nici pe ceilalți, în frunte cu Sorana Cîrstea, jucătoare de elită, toți cei care ne-au oferit atâtea și atâtea victorii spectaculoase, la care am trăit cu sufletul la gură. 

Chiar i-am pus pe toți și, după cum vedeți, e aglomerație mare. A ieșit o copertă foarte înghesuită. Nu e din cauza designerului, el e foarte priceput, și-i mulțumim. Atâta doar că e greu să înghesui șase titluri într-o singură pagină, fie ea și una virtuală. 

Ieri am citit undeva exprimarea „campioana noastră”, cu referire la Simona. Nu știm dacă e o exprimare corectă. Nu știm dacă noi am făcut ceva pentru Simona și pentru restul, ca s-o putem revendica drept „a noastră”. Să nu fim ipocriți, tenisul e un sport individual, asta ne place în primul rând la el, că atunci când ești pe teren, te pune să reziști de unul singur, fără coechipieri, unor situații-limită. Dar dintre Simona & compania și noi, ceilalți, individualiști am fost mai degrabă noi. Nu numai că n-am putut să investim mai mult în dezvoltarea ei și a altora, dar nici măcar n-am putut să-i promovăm cum se cuvine atunci când au început să câștige. 

Scria Raluca, în rubrica ei de pe Treizecizero.ro, că peste tot pe unde se duce este întrebată cum de România are atâtea fete în primele locuri. Și nu știe ce să răspundă. Nimeni, de fapt, nu știe cum să explice ciudățenia. An de an, Mondiale după Olimpiade după Europene, povestea se repetă, indiferent de sport. Și nimeni nu înțelege cum e posibil ca o țară în care nu investește nimeni în copii și juniori, în care se fură terenuri și baze de sport cu totul, în care se mută echipe dintr-un oraș în altul și se fură licențe, în care se nesocotesc regulamente, asta dacă nu sunt modificate din mers, în care se fură și se prostește pe față, în care se construiesc stadione pe facturi supraîncărcate, în care copiii nu sunt încurajați să miște un deget la orele de sport, ore de care fug ca dracul de tămâie cu ajutorul unor scutiri medicale obținute cu un pachet de cafea, într-o țară în care jurnalele de sport de la tv încep cu prietena lui Mitea (la propriu), nimeni nu înțelege așadar, cum e posibil ca rezultatele să continuă să vină. 

Nu e mult de făcut sau de dat. Atâta doar că (aproape) nimeni, cu excepțiile care confirmă regula, nu e dispus să ofere, înainte de a primi. Discutam cu unul dintre cei câțiva temerari, oameni care încearcă să dea o mână de ajutor tenisului la nivel de juniori și povestea ce l-a impresionat cel mai mult într-o discuție cu unul dintre antrenorii din țară. Îl întrebase pe bietul antrenor de ce ar avea nevoie cel mai mai mult și cel mai mult. Moment în care omul, cu ochii aproape în lacrimi, i-a răspuns că un coș de mingi ar fi bun, chiar și folosite dacă e. MINGI!!! Copiii n-aveau mingi. 

Și totuși, Simona a câștigat trei titluri într-o vară. Ceilalți au secundat-o superb. Ceea ce impresionează cel mai mult la jucătorii români de tenis e că fac performanțe prin rotație, pe rând. Ca și cum reușita unuia îl motivează și mai mult pe celălalt, care se simte obligat să ridice ștacheta. Și, când îi vine lui rândul, o face. Și nimeni nu înțelege cum fac fetele și băieții ăștia. De fapt, știm, dar răspunsul – „prin muncă grea” – nu e spectaculos. Nu face rating.

Așadar. Înapoi de unde am plecat. E foarte greu să câștigi turnee în tenis. Pentru tenisul românesc, acum e un moment grozav. Dacă tot nu putem face nimic altceva pentru ei, dacă tot nu prea avem chef să facem ceva pentru viitorii „ei”, sau dacă vrem să schimbăm lucrurile, am putea începe prin a le da puțină atenție. 

E un moment grozav pentru tenisul românesc. Așa că le-am făcut și lor o copertă, să aibă măcar una.