Cupa Hopman: Dragostea e mai preţioasă decât diamantele

Trecem la ceva mai picant: finala Cupei Hopman dintre Spania şi Serbia, decisă în meciul de dublu-mixt,  pe care l-am urmărit, sincer, din motive şuetistice mai degrabă decât tenisistice. Să explic. Ana Ivanovic a fost acum vreo câţiva ani împreună cu Fernando Verdasco, care are o reputaţie de „latin lover” în circuit. Asocierea a ridicat câteva sprâncene la vremea respectivă. În fond, Ana e fată serioasă, care citeşte (cărţi!) şi Fernando, cu coafurile lui narcisiste indica spre o altă zonă existenţială: una decorată cu canapele de piele, lasere şi cocktailuri. Bun, relaţia s-a terminat după o vreme, se pare amiabil.

Acum intrăm în partea mai greu de documentat: Ana şi Novak. Susţin sus şi tare că, în ciuda faptului că Novak o are la braţ pe simpatica Jelena de câţiva ani buni, parcă are o strălucire în plus în ochi şi un zâmbet mai larg când se află pe lângă Ana. Intuiţia mea (ok, poate şi imaginaţia mea supra-activă) îmi spune că avem aici un sentiment neîmpărtăşit. E clar că Ana ţine la Novak – în fond sunt prieteni din copilărie, dar parcă Novak ar simţi ceva ceva în plus.

Din această perspectivă, finala Cupei Hopman devenea pentru mine mai puţin un meci de tenis, cât un roman de Jane Austen. Într-adevăr, aveam de urmărit două planuri epice: meciul cu punctele lui, şi subtilele schimburi emoţionale dintre protagoniştii acestui triunghi încărcat de semnificaţii. Meciul cu punctele lui a fost destul de clar de la început: nici Ana, nici Novak nu-s jucători de dublu. Nu sunt buni la fileu, nu ştiu să acopere terenul concomitent, nu ştiu să joace cu „scheme”. În plus, Ana mai are acea mică problemă care mă enervează de vreo patru ani încoace, şi anume a uitat cum se dă în minge ca lumea. Acestea combinate au arătat, destul de evident şi de devreme, că în ciuda patriotismului şi dorinţei lor de a câştiga pentru marea naţiune sârbă (care striga cu glas gros din tribune), Ana şi Novak pur şi simplu nu erau suficient de buni. Bun, acum că soarta tenisistică a meciului era destul de clar decisă, am putut să mă concentrez pe aspectul telenovelistic. Iată ce-am observat.

Fernando n-a părut s-o menajeze pe Ana când servea sau în schimburi: a jucat la maxim şi Ana abia a reuşit să pună racheta pe vreo două servicii de-ale lui în total. Bine, nici Novak nu reuşea prea des. De asemenea, mi s-a părut că nici Ana n-a ezitat când a avut şansa să-l pedepsească pe Nando cu nişte drepte ucigătoare. Mai interesantă era însă dinamica dintre Novak şi Fernando.  S-au ţintit fără milă cu mingi  la fileu, şi unul şi celălalt. Se mişcau în oglindă, ameninţător, atunci când fetele erau prinse în schimburi din spate. Novak îi dădea de zor indicaţii Anei în pauzele dintre game-uri. Fernando nu avea ce indicaţii să-i dea lui Anabel, că oricum ea era experta în jocul de dublu, dar părea foarte ameninţător aşa îmbrăcat în negru din cap până-n picioare.

Punctul cel mai plin de semnificaţii a fost la 5-5 în setul doi (setul unu câştigat deja de spanioli), când team Spain a făcut rost de o crucială minge de break. Ana a servit, cu Frenando la primire şi Novak la fileu. . .A urmat un schimb îndârjit în cros cu Fernando, care n-o avantaja deloc, pentru că era pe reverul ei şi dreapta lui (Fer e stângaci). Fernando avansa implacabil cu fiecare lovitură, Ana era împinsă din ce în ce mai în spate şi în lateral, Novak se agita la fileu încercând să se bage cu un voleu, dar era imposibil cu bombele lui Verdasco. Situaţia devenea disperată. Verdasco a trăznit o minge într-un cros închis şi s-a avântat decisiv spre fileu. Era clar că asta avea să fie lovitura fatală pentru Ana, şi atunci Novak s-a aruncat efectiv în faţa glonţului, deşi n-avea nicio treabă să se bage, era clar o cauză pierdută: era prea departe şi nu purta nici vestă antiglonţ. Dar Ana, Ana era în pericol şi atunci s-a dus pe fereastră şi strategie şi instinct de autoconservare: dă-l încolo de break point, de meci, de mingi de diamant, noi să fim sănătoşi şi fericiţi şi să ne iubim până la adânci bătrâneţi. Novak a deviat mingea ucigaşă, dar n-a putut-o trimite în teren, out şi break decisiv pentru Spania. Dacă după mingea asta are cineva tupeul să-mi spună că Novak Djokovic nu e îndrăgostit iremediabil de Ana Ivanovic, atunci eu sunt Mitropolitul Serbiei.

Netulburată de aceste mari mişcări sufleteşti care se întâmplau de cealaltă parte a fileului, Medina-Garrigues a servit eficient şi neîndurător pentru set şi meci, după care s-a bucurat de parcă câştigase un Grand Slam (într-un fel, a câştigat cam singură Cupa asta – Fernando a reuşit să câştige un singur meci de simplu, cu juniorul australian care l-a înlocuit pe accidentatul Isner). Fernando a avut bunul simţ să nu-i dea drumul atunci când Anabel i-a sărit în braţe (măcar cu atâta să contribuie şi el), la fileu pupăturile şi strîngerile de mână au fost foarte civilizate (suspect, nu?), iar după meci Verdasco a declarat această chestie genială despre mingile decorate cu diamante pe care câştigătorii le primesc pe post de trofeu: „I think she (Anabel) won both balls– I need to give her my ball”. I think you do, Fernando.

Cât despre Ana şi Novak, povestea merge mai departe. Cel puţin în capul meu.

 

Și un bonus de la Perth: nu încercați asta acasă!