Cum să te uiți la tenis și să nu o iei razna. Mic ghid de igienă emoțională
Faptul că ne-am aruncat în relația cu Simona și-i cerem acestei relații să ne relaxeze, să ne dea speranță, să ne inspire, să ne încurajeze, și eventual să ne facă mâncare și să ne calce și rufele este și o consecință a faptului că în România zilelor noastre predomină personaje și povești negative, în care minciuna, hoția și abuzul sunt răsplătite și munca, respectul și demnitatea sunt luate în râs.
După Roland Garros 2017, mai în glumă, mai în serios, am primit cereri de a scrie un articol cu ponturi despre cum pot suporta mai bine fanii înfrângerile Simonei. Am fost inițial surprinsă, dar după ce m-am gândit ce rollercoaster au fost acele două săptămâni de la Paris (incertitudinea cu glezna, meciul dramatic cu Svitolina, și apoi finala), nu m-am mai mirat că lumea era stoarsă de puteri. După ce s-a terminat finala de la Paris, am închis transmisiunea (nu m-am uitat la ceremonie), m-am apucat de scris cronica, la 7.30 am trimis-o, iar apoi m-am dus la culcare și am dormit 12 ore. A doua zi însă eram în regulă. Ce vreau să zic este că înțeleg consumul emoțional a celor care se uită la meciurile Simonei Halep (sau ale altor favoriți), însă gradul de investire în aceste rezultate nu-i sănătos să depășească cu mult ora încheierii meciului.
M-am uitat, probabil, la zeci de meciuri de-ale Simonei și am ajuns acum la un echilibru destul de detașat, la fel cum am ajuns și cu alți jucători cu care am ținut când eram mai tânără și care mi-au făcut multe zile fripte când aveam mai puțină experiență. Iată ce am observat în această călătorie de la fanul care-și frânge mânile la omul stoic care poate să râdă