Cum să cazi de două ori și să te ridici de trei. Povestea lui Laslo Djere, jucătorul care a rămas fără ambii părinți la 23 de ani, dar care nu și-a pierdut niciodată speranța

Pe 24 februarie, la Rio de Janeiro, Laslo Djere, în vârstă de 23 de ani, câștiga primul său titlu ATP. După o finală strânsă cu Felix Auger-Aliassime, considerat unul dintre cei mai promițători jucători din noua generație, Djere triumfa la Rio (ATP 500) și încheia cu titlu o săptămână începută cu o victorie în fața favoritului principal, Dominic Thiem.

Aveam să aflăm, în timpul ceremoniei de premiere, o mică parte din povestea sa de viață. Laslo a dedicat trofeul câștigat părinților săi, pe care i-a pierdut mult prea deveme din cauza cancerului. Puterea lui, dar și felul în care și-a pus sufletul pe tavă i-a atras nu doar simpatia fanilor, ci și a celor din vestiar; Djokovic sau Kyrgios s-au numărat printre cei care l-au aplaudat în public. Acum, Djere a acceptat să-și spună povestea pe larg, într-un eseu publicat pe site-ul ATP. O poveste tulburătoare despre cum să cazi de două ori, dar să te ridici de trei. De fiecare dată și mai puternic:

„În cel mai important moment al vieții tale, ar trebui să fii calm și încrezător, nu? Eu n-am fost. Am fost un pachet de nervi. Chiar jucam prima mea finală ATP, la doar două luni distanță de la una dintre cele mai groaznice perioade din viața mea?

Nu eram agitat din cauza dubiilor – simțeam că pot câștiga primul meu titlu ATP. Dar când am intrat pe terenul central de la Rio, cu soarele strălucind și fanii aplaudând, mintea mea era peste tot.

Ce gândesc părinții mei? Ce mi-ar spune? Oare e mulțumit tata, omul care a fost alături de mine în fiecare moment al carierei mele?

Oricât am încercat să mă readuc în prezent, nu am putut să mă concentrez complet asupra meciului. Toată viața mea, părinții mei și cu mine am muncit pentru acest moment. De când eram mic, tatăl meu m-a învățat totul despre tenis – a călătorit întotdeauna cu mine, m-a învățat, m-a ajutat. Până acum câteva luni, aproape fiecare amintire pe care o aveam despre acest sport avea legătură cu el.

Dar viața se schimbă repede și am învățat să apreciez totul, inclusiv astfel de oportunități rare precum o finală ATP 500.

Din spatele terenului de tenis, am încercat să-mi adun gândurile și să mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut. „Felix Auger-Aliassime la serviciu”, a spus Mohamed Lahyani, arbitrul de scaun. Cu toate emoțiile, eram totuși împăcat. Știam că, deși părinții mei nu erau pe stadion în acea seară, se uitau.

**

Tatăl meu, Caba, nu visa să aibă un fiu care să ajungă un jucător profesionist de tenis. El a iubit fotbalul și a jucat pentru clubul local din Senta, orașul meu natal din Serbia. Dar pe când aveam cinci ani, pasiunea lui pentru tenis l-a făcut să vrea să învețe să joace. Îi urmărea pe Pete Sampras, Andre Agassi și Goran Ivanisevic, și a devenit un fan înfocat al tenisului.

În ziua în care el a început să învețe cum se joacă tenis, am început să învăț și eu. Am mers cu el pe terenurile de zgură, mi-au dat o rachetă și o minge și am început să lovesc la perete. După un timp, am început să mă antrenez din ce în ce mai des, iar după aproximativ doi ani de antrenamente cu un antrenor și cu tatăl meu, au văzut că mă descurc și sunt destul de bun. Mi-a plăcut și mie, așa că tatăl meu și cu mine am început să călătorim la turnee de tenis în toată Serbia.

Cel puțin trei săptămâni pe lună călătoream prin Serbia, de la Belgrad, Novi Sad, Pancevo, Kraljevo la Subotica și Kikinda. Tatăl meu conducea, eu eram în spate, uneori mai dormeam. Stăteam sâmbăta și duminica, iar dacă mă calificăm în finală, până lunea.

Când ești copil și ești la început, victoriile înseamnă pentru tine mai mult decât ar trebui, iar înfrângerile te rănesc mai mult decât ți-ai putea imagina. Dar tata întotdeauna a încercat să fie alături de mine. Întotdeauna mă consola când pierdeam și mă încuraja atunci când câștigam.

Totuși, copilăria mea nu a fost doar despre tenis. Îmi amintesc când eram mic, mergeam des la bunica mea din partea mamei, împreună cu sora mea Judit și ne jucam cu aluatul pe care ea îl frământa pentru paste. Îl frământam și noi, îl tăiam, dar nu-l mâncam niciodată.

În același timp, cariera mea de tenis – aveam deja 15 ani – progresa. Însă, aveam să aflu, la scurt timp, că mama mea, Hajnalka, este diagnosticată cu cancer. În noiembrie 2010 a fost diagnosticată, iar șapte luni mai târziu a murit. Avea 44 de ani. Eu, 16 și fără mamă.

**

La Rio, nici eu, nici Felix nu am jucat cel mai bun tenis al nostru. Dar, după cinci break-uri, m-am așezat, m-am liniștit și am făcut încă unul, suficient pentru a lua primul set.

Trăiam un sentiment de împlinire. Eram fericit că joc prima mea finală ATP pentru că știam că asta mă va ajuta mult de acum înainte. Îmi ziceam: urc în clasament, iar dacă voi câștiga, unul din obiectivele mele era ca și realizat. Cu toate astea, nu eram deloc relaxat.

De aceea lucrez cu un psiholog sportiv. Vorbim despre diferite situații care pot apărea în timpul unui meci, cum mă simt și ce pot face pentru a rămâne „prezent” în meci. De exemplu, dacă mă simt distras, îmi spun în minte un cuvânt cheie sau încerc să fac un lucru obișnuit, o rutină obișnuită, care să mă aducă înapoi în prezent. Sau, dacă simt frică, voi încerca să aflu de ce mă simt așa. De obicei, mă simt speriat și îngrijorat tocmai pentru că nu rămân în prezent – mă gândesc la care sunt consecințele în cazul în care, de exemplu, aș pierde meciul. Dar, cu ajutorul psihologului meu, pot repede – e o chestiune de câteva secunde – să mă întorc în prezent.

Am trecut prin acest proces de multe ori în toate meciurile mele de la Rio, inclusiv atunci când am jucat cu Dominic Thiem, un meci care l-a făcut pe antrenorul meu să aibă mari emoții.

El (n.a. antrenorul) a simțit că jucam atât de bine la antrenamente și a devenit brusc, trist, când a văzut că am picat în primul tur cu Dominic Thiem, unul dintre cei mai buni jucători din lume. Dar, așa cum am încercat să fac toată viața mea, am luat lucrul ăsta ca atare și am încercat să fiu pozitiv. Poate că acesta era cel mai potrivit moment să joc cu un favorit principal. Trei meciuri mai târziu, eram în finala turneului de la Rio, iar după 41 de minute de la începerea finalei, puteam respira ușurat.

**

În 2017, la cinci ani după moartea mamei mele, am avut cel mai bun an din carieră. Familia noastră, formată din trei membri – tatăl, sora și cu mine – reușise să se recupereze după pierderea mamei, iar în teren, simțeam că joc cel mai bun tenis al meu.

Am făcut cinci finale Challenger și am câștigat una, primul meu titlu Challenger. Am urcat în clasament peste 100 de locuri și eram pregătit să termin anul în Top 100. Am simțit că toată munca pe care am depus-o alături de antrenorii mei și de tata e răsplătită.

Deși tata nu a fost niciodată antrenorul meu oficial, el a fost întotdeauna ca un antrenor. El se ocupa de tot ce ține de biletele de avion, rezervări, el decidea care e cea mai bună cale să ajungem mai repede într-un anumit loc. Împreună cu el îmi făceam calendarul, ce turnee joc. De asemenea, venea la majoritatea meciurilor mele. Și acum am imaginea lui în fața ochilor de la Roland Garros 2017, cu pumnul strâns și încurajându-mă.

Am simțit întotdeauna susținerea lui. Chiar și când nu era alături de mine, știam că se uită. Iar după fiecare meci, îmi deschideam telefonul și, fie că pierdeam sau câștigăm, primul lucru pe care îl vedeam era un mesaj de la el: „Felicitări!”, „Bună treabă”, „Bravo!”, îmi spunea de fiecare dată după vreo victorie. Sau, dacă pierdeam, mă încuraja: „Jocul tău e bun, dacă vei continua, totul va fi bine”.

În 2017, mi-am terminat sezonul după ce am pierdut în calificări la Mastersul de la Paris. M-am îndreptat spre casă, gândindu-mă că înainte de a începe pregătirile pentru noul sezon, îmi voi lua o pauză pentru a mă relaxa. Eram atât de fericit și recunoscător că pot petrece timpul cu sora și tatăl meu. Dar, după câteva zile, totul avea să se schimbe. Din nou. Tata a fost diagnosticat cu cancer, același tip de cancer ca și mama. A fost momentul în care tot felul de gânduri mi-au venit în minte: de ce mi se întâmplă mie toate astea? de ce se întâmplă așa ceva? nu era destul pierderea unui părinte?

Durerea a rămas cu mine săptămâni și luni întregi. Să fiu cinstit, n-a plecat niciodată.

De data asta însă, a fost diferit. Am simțit o mare responsabilitate față de sora mea și de tatăl meu. Tata era capul familiei, și apoi urmam eu, așa că trebuia să fiu tare. Trebuia să fiu acolo pentru ei.

Viața de tenismen – cu călătorii constante și tot felul de meciuri – e complicată oricum, dar pentru mine, devenise și mai grea. Următoarele 13 luni au fost în ceață. Mă antrenam, jucam iar apoi mă întorceam acasă; încercam să merg la tot felul de doctori cu tata, căutam tot felul de soluții și sunam pentru a găsi o rezolvare la această problemă.

Am încercat să-l ajută cât pot de mult. Am încercat să-l sprijin și să fiu alături de el. Am vrut să petrec timpul cu el, să stau alături de el. Am făcut tot ce am putut. Cel puțin, așa sper.

Iar partea cea mai rea a fost finalul: deși a făcut radioterapie și chimioterapie, nimic nu a funcționat. L-am pierdut în decembrie 2018. Avea 55 de ani.

Iar eu, 23, și fără părinți.

**

Niciodată nu știi ce vei simți atunci când îți împlinești visul. Petreci ore întregi gândindu-te la acest moment, te imaginezi câștigând punctul final și ridicând trofeul. Dar cum te simți când asta chiar se întâmplă?

În momentul în care Felix a lovit un forehand în fileu la a cincea mingea de meci, m-am simțit ușurat. Mi-am aruncat racheta și mi-am acoperit fața. Nu mi-a venit să cred ce se întâmplă. Am arătat spre cer, de unde se uitau părinții mei.

Am sărit pe teren de bucurie și am început să lăcrimez. A urmat apoi ceremonia de premiere.

„Vreau să dedic acest trofeu părinților mei. Mi-am pierdut mama acum șapte ani, așa că vreau să-i dedic acest titlu. Și, de asemenea, tatălui meu, pe care l-am pierdut acum două luni… Părinților mei le datorez totul, și datorită lor astăzi sunt cine sunt”, mi-am început atunci discursul.

Răspunsul pe care l-am primit de când mi-am spus această poveste a fost copleșitor. Mulți oameni m-au susținut, inclusiv Novak Djokovic și Nick Kyrgios. Primul lucru pe care l-a făcut Nick când m-a văzut la Indian Wells a fost să mă îmbrățișeze.

Nu am plănuit să îi menționez pe părinții mei în timpul ceremoniei, dar am simțit o responsabilitate de a împărtăși povestea mea. M-am simțit destul de puternic pentru a trece peste toate astea, și sper să fiu un exemplu pentru mulți, care trec prin astfel de momente dificile.

Dacă tu crezi și încerci din răsputeri, vremurile bune vor veni. Poți obține lucruri uimitoare dacă ești suficient de puternic. Dacă eu am putut, sunt convins că oricine o poate face.

Mă gândesc la părinții mei în fiecare zi. Ei m-au modelat, datorită lor sunt cine sunt. Joc tenis grație tatălui meu și mă relaxez făcând prăjituri cu ciocolată sau cu mere datorită familiei mamei mele.

Din această luptă, binele a ieșit la suprafață. Știu care e scopul meu în viață: trebuie să joc tenis și să continui munca pe care familia mea a început-o cu mine în urmă cu 20 de ani.

Uneori, pentru că am trecut prin atâtea lucruri, mă simt de parcă aș avea 50 de ani. Știu că nu sunt cel mai ghinionist om de pe pământ. Știu că mulți se luptă și au probleme. Nu e ușor pentru nimeni.

Eu trebuie să-mi continui viața, așa cum e ea. Îmi e dor de mesajele tatălui meu după meciuri. Îmi e dor de sprijinul și iubirea mamei mele. Viața ar fi fost mai ușoară cu ei, dar știu că nu rămânem aici pentru totodeauna, așa că încerc să folosesc tot acest timp într-un mod pozitiv și încerc să fiu cât de bun posibil. Cât timp voi fi aici, vreau doar să mă asigur că fac tot ce pot pentru a-i face mândri”.