Cum s-a văzut din Madrid meciul dintre Simona și Irina, cu bunele și cu relele lui: „Ne cunoaștem de atâta timp”

(Madrid)

Despre meciul Soranei, aici și aici | Despre meciul Patriciei, aici

Patru românce în sferturi, deci bucurie imensă, apoi panică, noi ce facem, cum procedăm, cum subliniem momentul? Stai, ce-ar fi să mergem la Madrid? Da, dar nu se mai poate acum, e deja trecut de jumătatea turneului. Și-n plus, mai sunt x proiecte de pregătit, toate înșirate pe masă, toate urgente.

Da, dar poate… Hai să încercăm. Și am încercat, confirmarea a venit la 3 dimineața, ora României; la 4 dezbăteam dacă chiar să purcedem la drum, la 5 aruncam în grabă câteva lucruri în bagaj, la 6 goneam spre aeroport în timp ce aranjam din mers biletele de avion și hotelul; la 7 și ceva eram la poartă pentru îmbarcare, la 8 decolam, iar la 11, ora Spaniei, după singurele minute de somn rupte pe furiș în timpul zborului, aterizam într-un Madrid cu o temperatură mai scăzută, dar blândă.

Oamenii par prietenoși, orașul îți dă o stare de bine, dar capitala Spaniei are alte treburi acum, se pregătește de a doua finală de Champions League în numai trei ani care le opune pe cele două echipe locale, Real și Atletico. N-avem timp de astfel de lucruri. Trecem chiar pe lângă Vicente Calderon în drum spre Caja Magica, dar gândul nostru e la meciul care a prilejuit această expediție pe nepusă masă, laolaltă cu rezultatele celorlalte două fete. E primul duel între jucătoarele numărul și numărul 2 din plutonul de românce relevante în clasamentul mondial la zi; e prima oară când patru din opt sfertfinaliste la un asemenea turneu sunt din România. Miza e mare, la fel și interesul de acasă.

La 2 și un pic, când Simona și Irina schimbau primele puncte pe terenul central, ne prăvălim pe porțile arenei și după o scurtă bâjbâială pusă pe seama nesomnului extrem, totul e rezolvat și gata, hai în tribună. Prima surpriză: Caja Magica, văzută de aproape, nu mai pare atât de rece ca la televizor. Adică, ok, are acele boxe metalice, dar nu e deloc sentimentul despre care auzi vorbindu-se; atmosfera nu e cu nimic jenată în a se produce, iar vizibilitatea pare bună din fiecare unghi al arenei. E o arenă clasică de tenis (indoor), parcă mai mică decât Ahoy, din Rotterdam, nici pe departe atât de complexă precum O2, din Londra, dar o arenă frumoasă. Dacă te-ai plânge că n-ai vizibilitate de pe locurile de sus de la Caja Magica, atunci Chatrier, Rod Laver sau Arthur Ashe sunt dintr-o altă lume.

Sunt nori afară, iar atmosfera de pe teren pare la fel de încurcată și apăsătoare. Pare un fel de tensiune, fetelor poate li s-o fi părut ciudat să se înfrunte, te gândești. Momentele de joc bune sau proaste ale celor două nu se suprapun în niciun moment, așa că ritmul lipsește. Simona domină la început, apoi e Irina cea care pune piciorul în prag. Seamănă un pic cu primele meciuri din rivalitatea Federer – Wawrinka, un matchup fără nerv în etapele sale de început, când elementul fraticid părea greu de depășit, calitatea meciului, afectată, iar meciurile se scurgeau fără mare poveste spre victoriile lui Federer. Dar până și Roger și Stan au avut momentele lor grele, așa că asemănările continuă. Simona se supără că din boxa Irinei se aud constant indicații și-i spune toate astea lui Darren Cahill într-un timeout; australianul încearcă fără succes să o scoată din ale ei. Apoi mai scapă mici momente între cele două: Irina are probleme cu tossingul, așa că Simona amână primirea; apoi Simona dă să servească, dar terenul e gol, pentru că Irina s-a dus să schimbe racheta, iar Halep n-a observat. Din tribună pare că se schimbă priviri de fiecare dată, iar salutul de la fileu este, într-adevăr, destul de rece. După meci, cea care pleacă acasă e Irina, în vreme ce Simona ajunge în sfârșit, după o vreme, într-o fază avansată la un turneu mare și rămâne cu șanse pentru primul titlu al anului. 

Toate astea nu-s tocmai cum te-ai fi așteptat, așa că ești un pic contrariat. Dar, mai exact, la ce te-ai fi așteptat, de fapt? Adesea, o parte din criticile la adresa sportivilor români vizează lipsa spiritului de killer. Acum, fetele au venit ca să joace, nu ca să-și poarte de grijă una alteia. Știm cu toții sentimentul: când ești pe teren, fie și cu un prieten, îți dorești să câștigi, ultima ta grijă sub tensiunea momentului este dacă nu cumva din afară se vede cum că amiciția voastră ar avea de suferit. Tot ce vrei este să îi iei meciul.

Cu gândurile astea mergem către conferință, să vedem câte dintre ele ni se confirmă din cele două tabere. Te gândești: ok, asta nu era în scenariul imaginat de noi toți, dar ce-i de înțeles din asta? E ceva care trebuie amplificat și analizat? E ceva care trebuie ignorat? E ceva dincolo de ce s-a văzut din tribune sau e doar stresul momentului? Până la urmă, e câte puțin din fiecare.

Pe de o parte

Simona a venit prima, cu aerul cuiva care știe care a făcut o prostie, dar mai știe și că are daunele sub control. Râde la primele întrebări în engleză, descrie în glumă setul doi drept un “cadou de Paște” și recunoaște franc că “știam că voi pierde la zero setul secund”. În același timp, mesajul e clar: când a venit setul trei, Simona era din nou focusată, motivată.

„Ce s-a întâmplat în setul doi?”

„Easter present!” (râsete) “Nu, am jucat doar primul game din setul doi, apoi am fost out cu totul. Nu știu de ce. Nu pot să explic cum, dar știam că voi fi din nou ‘eu’ în setul trei. Când a început, eram atentă să-mi fac treaba. Acum văd căderea din setul doi ca pe ceva pozitiv, a fost bine că am mai jucat încă un set”.

Simona nu s-a ferit să nominalizeze punctual ce a deranjat-o. De altfel, n-a făcut eforturi să evite să spună ce crede despre episodul coachingului ilegal pe care l-a reclamat. “Nu am mai auzit până acum să se întâmple asta, să vorbești cu antrenorii. Am jucat cu foarte multe fete, toți antrenorii încurajează, dar nu dau și sfaturi în timpul meciului. Dar este metoda lor și nu vreau sa comentez nimic, eu trebuie să-mi văd de treabă pe teren, nu să fiu atentă la alte persoane. A fost destul de bine primul set și în setul trei nu am nimic de reproșat. În setul doi m-a afectat, dar am fost puternică în setul trei și nu mi-a mai păsat. De fapt, la 3-0 în setul doi, când a venit Darren, știam că va fi 6-0 și că va trebui să mă restartez.”

Tot despre partea cu Darren, a adăugat: „M-am și descărcat atunci. A fost un moment bun, chiar dacă setul acela s-a terminat repede, 6-0, a fost un moment bun și chiar îi mulțumesc că a fost înțelegător”. 

Ce și-a spus între setul doi și setul trei? “Nimic! Deja și uitasem ce se întâmplase. M-am gândit doar că acum trebuie să încep să joc”.

Ulterior, în partea de română, a încercat să explice dispariția din setul doi: “Da, pur și simplu mi-am zis că trebuie să mă descarc până la setul trei și să termin nervii. După primul game m-am enervat și n-am mai putut controla starea mea. Nu știu, n-o să mai repet acest lucru, știu că nu este un lucru bun, sunt conștientă de asta, dar a fost bine astăzi, pentru că mi-am revenit foarte bine în setul trei și asta e tot ce contează.”

A apucat să vorbească cu Irina după meci? “Nu. Nici la fileu nu prea am vorbit. Cred ca am vorbit mai mult cu Bacsinszky ieri.”

Am întrebat-o ce-i de făcut să evite aceste căderi de concentrare, chit că unele dintre ele îi aduc și descătușări traduse în seturi precum decisivul de azi. “Nu am avut în turneul ăsta probleme, e poate și un pic de oboseală mentală, o presiune, pentru că îmi doresc foarte mult să ajung în semifinală la turneul acesta. Nu o consider o cădere foarte mare, pentru că mi-am revenit foarte repede și foarte ușor în setul trei. E normal să ai momente de genul acesta la acest nivel, căci e cel mai înalt nivel. Chiar nu am ce să-mi reproșez, decât că trebuie să progresez la mental”.

Și tot despre Irina: „N-am jucat de mult cu ea. Este o jucătoare bună, are un joc solid, e pe încredere, a făcut sferturi doi ani la rând. E un rezultat foarte bun și îi doresc succes în continuare.”

De cealaltă parte

Când Irina a venit la discuție, și, inevitabil, a venit și subiectul coachingului, ea a ales o abordare elegantă, pe un ton cumpătat. De altfel, toate declarațiile pe subiect ale celor două au fost pe un ton normal. “Cred că era ea prea tensionată. Adrian (n.a. Cruciat), indiferent de meci, indiferent cu cine joc, se comportă la fel, nu face ceva în plus dacă joc cu o româncă. Noi ne vedem de treaba noastră. Indiferent de adversară, atitudinea noastră, a mea și a echipei, este la fel. Și poate și echipa ei a fost într-un fel… dar nu aș vrea să discut și să intrăm într-un scandal, pentru că nu e ok nici pentru noi, nici pentru România. De aceea nu vreau să spun mai multe, pentru că nu are rost, nu vreau să fiu implicată în așa ceva. E ușor, la nervi, să spui ceva. Probabil a fost tensionată și de aceea”.

Salutul? “E un salut normal, nu știu dacă e rece. Nu cred că ar trebui să fie altfel.”

Irina admite că startul de meci a fost complicat, dar pe parcurs, lucrurile au intrat în normalul oricărui meci. “La început a fost un pic tensionat, că joci cu o româncă, dar după aceea meciul a fost ca și cum ar fi fost o adversară normală. Deci nu a fost tensiune că joc cu ea. Eu am încercat să-mi fac jocul și cam atât. Indiferent cine îmi este în față, eu încerc să-mi fac jocul.”

Am întrebat-o dacă faptul că-ți cunoști atât de bine adversara, personal și ca joc, mai mult ajută sau mai rău încurcă. “Vă dați seama că ne știm de când aveam 7 ani. Normal, ne cunoaștem foarte bine. Am jucat Europene împreună, am stat în aceeași cameră de atâtea ori. Bineînțeles că ne cunoaștem și asta a fost, probabil, la începutul meciului, tensiunea aceea. După care a dispărut, pentru că suntem jucătoare profesioniste și încercăm să ne facem treaba cât mai bine. Este jobul nostru.”

Într-un fel, la asta se rezumă totul, cu asta se închide totul. A fost tensiune? Cu siguranță. E de dorit să fie? Nu, dar nimic nu-i pretty pe câmpul de luptă. Nu ne putem aștepta de la niște competitoare care dau bătălii crâncene săptămână de săptămână să-și sugrume întru totul pornirile, mai cu seamă că ele sunt inspirate de ceva petrecut în focul meciului. Limitele între unde se termină greșeala unei părți și unde începe reacția exagerată a celeilalte părți sunt, oricum, destul de neclare. Cumva, fraza Irinei, “ne cunoaștem foarte bine, am stat în cameră de atâtea ori” lasă de înțeles că fetele se știu mai bine decât le știm noi, că au o idee destul de clară despre pachetul cu care vine cealaltă, cu bune și cu rele. Și că au o idee la fel de bună despre cum să nu se ia prea mult în serios, odată ajunse într-o situație ca aceasta. Și, la urma urmelor, până și Federer și Wawrinka au avut propriul lor moment tensionat, rezolvat aproape imediat. 

Bun. Înapoi la meci atunci.

Simona, despre meci

„A fost o partidă dificilă, am încercat să-mi fac treaba, dar condițiile au fost diferite, azi a fost destul de rece pe teren, iar mingile s-au îngreunat și n-am putut să-mi fac jocul meu cel bun, cel de care am nevoie ca să câștig meciurile ușor, dar a fost destul de bine și asta s-a văzut că am câștigat setul trei destul de ușor.”

Avea siguranța că are jocul și liniștea necesare ca să tranșeze în favoarea ei setul trei? “Da, știam dinaintea meciului că am armele necesare să câștig partida, dar niciodată nu se știe ce se întâmplă pe teren. Iar asta poți s-o vezi doar acolo. Când am terminat setul 2 mi-am zis că trebuie să încep să joc din nou jocul meu și să lupt pentru victorie, ceea ce am și făcut și a mers foarte bine. Nu pot să spun că eram sigură de victorie, dar știam că am puterea necesară să câștig partida.”

La trasul liniei, Simona e în semifinale, în sfârșit în ultima fază a unui turneu mare, pentru prima oară din “septembrie”, observă ea. “Da, nu pot decât să mă bucur. Sunt conștientă că nu se poate săptămânal să joc un tenis bun și să fiu 100% aptă să joc la nivelul meu cel mai înalt, dar sunt bucuroasă și nu mai vreau să mă gândesc la rezultatele precedente, vreau să mă gândesc doar la săptămâna asta și la meciul de mâine.”

Zi în care ar putea avea iar ca adversară o româncă, într-un turneu cu atâtea rezultate bune. “Ar fi frumos să fie o româncă în finală la turneul acesta. Cred că e un lucru important pentru țara noastră, să avem patru jucătoare în sferturi. Eu-s în semifinale, probabil celelalte două o să fie în semifinale la fel (n.a. discuția a avut loc în momentul în care Sorana conducea cu un set), ceea ce e un lucru foarte bun. Avem mulți fani acasă și vreau să le mulțumesc pentru că ne susțin.

Despre posibilele adversare de vineri: „Amândouă sunt dificile; pe Patricia nu prea o știu, pentru că nu am jucat niciodată cu ea, pe Stosur o știu destul de bine, am jucat contra ei de multe ori. Va fi un meci dificil, e semifinala de turneu mare, nu este atât vorba de joc, cât de atitudine și de felul cum intri în teren, încrezătoare și cu gândul să lupți. Suntem românce și suntem la un turneu foarte mare, al domnului Țiriac, ceea ce înseamnă și mai mult pentru mine. Sper să fim românce în fazele finale și să câștige o româncă trofeul.”

Irina, despre meci

Irina a surprins bine esența jocului și evoluția lui de-a lungul celor trei seturi: “A fost un meci greu, am început amândouă tensionat, după care consider că am început să-mi fac jocul, să intru încet în meci, iar în decisiv, dacă eram un pic mai fresh, poate ar fi fost altfel. Dar și ea a jucat mult mai bine, a intrat în teren, eu am pierdut terenul, ea a făcut un pas în față, eu am făcut un pas în spate și atunci… cam asta a fost diferența.”

“N-are importanță că e 6-0, că e 6-1, 6-3, e un set câștigat și atât. Vă dați seama că dacă aș fi câștigat celelalte meciuri în două seturi, poate eram mai fresh azi, dar în același timp am câștigat, totuși, meciuri de trei seturi și sunt bucuroasă că am ajuns în sferturi de finală. Nu sunt supărată, consider că a fost o săptămână foarte bună, am avut meciuri grele cu jucătoare de top, sunt acolo, e un turneu care-mi dă încredere. Puteam să pierd în turul doi și să fiu deja la celălalt turneu. Per total, sunt foarte mulțumită de ce am jucat. Sunt pozitivă și mă gândesc deja la Roma.

După o săptămână în care și-a apărat punctele de anul trecut și a obținut prima victorie la o jucătoare de Top 5, Irina pleacă spre Roma convinsă că e o jucătoare mai bună. “Obiectivul meu a fost ca de la meci la meci să lupt și mai mult, indiferent de scor, să fiu acolo 100 la 100, pentru fiecare punct. Cu asta plec de aici, că sunt o jucătoare mai bună, că am făcut meciuri foarte bune și că sunt încrezătoare și în următoarele turnee. Genunchiul e foarte bine, mă bucur că sunt sănătoasă. Ar fi o idee (să scurtez seturile), mi-aș dori să stau mai puțin pe teren, dar atâta timp cât câștigi… “

La trasul liniei

Alergăm dintr-un loc în altul prin Caja Magica de la Simona la Irina, încercând să ne decantăm concluziile, timp în care Sorana își încheie participarea la Madrid și vine și ea la declarații. Are un vibe bun, în ciuda dezamăgirii înfrângerii. Chiar dacă-s învinse, dezamăgite, bulversate sau furioase, e mereu o experiență pozitivă să vorbești cu jucătoarele; adesea, ajungi la concluzia că, deși ele sunt protagonistele acțiunii, le mai rămân suficiente resurse să vadă bine imaginea de ansamblu și să-și păstreze echilibrul.

*

În sala de presă, jurnaliștii străini caută motive de ieșit la bere. Cineva sugerase mai devreme, la conferința Simonei că reprezentanții țării cu cei mai mulți jucători rămași în turneu să dea rapid un rând de cerveza tuturor celorlalți. „O să-ți cumpăr eu berea”, i-a răspuns jucătoarea. Alături, un italian se lamentează de păcatele lui Fabio Fognini și se minunează de rezultatele fetelor noastre: „Sunteți norocoși, eu nu mai am nimic de făcut aici”.

Ceva mai departe, pe contul de Twitter al WTA Insider sunt cerute indicații despre cum se pronunță numele lui Țig. Ne îndreptăm spre meciul ei, ultimul episod al unei zile pline. Doar una din multele acestui sezon și ale celor care vor urma. Au fost 24 de ore lungi și surprinzătoare. Dar suntem, cu siguranță, norocoși.