Cum poate stresul să afecteze emoțional un copil care se pregătește pentru o carieră în tenis

În calitate de psiholog sportiv, am lucrat cu mai mulți jucători de tenis, majoritatea juniori foarte motivați, care participă deja activ la turnee. Fie că se pregătesc în academii de tenis renumite, fie că practică acest sport în cadrul unui club, toți juniorii se confruntă cu aceeași problemă: stresul excesiv. Ei petrec zilnic câteva ore pe terenul de antrenament, iar în weekend-uri participă în mod constant la turnee. Cu toții au obiective foarte ambițioase – unii se antrenează pentru o bursă de studii universitare, mulți aspiră însă să ajungă în circuitul profesionist. Toată munca pe care o depun ei are un singur scop: să câștige. Sunt împinși să câştige cât mai mult ca să aibă o șansă de realizare a obiectivelor pe care le au stabilite. Din păcate, indiferent cât de mult se antrenează acești copii, nu există niciodată garanții. Iar lipsa garanțiilor (cu toate variabilele de rigoare) combinată cu aspirațiile lor foarte înalte reprezintă formula perfectă pentru stresul excesiv, nervozitate și rezultate slabe, neconvingătoare. Și, cu toate că părinții lor sunt bine intenţionati, de cele mai multe ori aceştia accentuează starea de stres.

Recent am lucrat cu un jucător tânăr, să-i zicem Sam, care prezenta simptome de stres excesiv. Sam devine foarte nervos atunci când conduce în meci. Se întâmplă adesea într-un meci ca jucătorul aflat la conducere să devină nervos, însă, în cazul lui Sam, stresul este la un nivel foarte ridicat. Sam are, de asemenea, „toane”; îşi pierde cumpătul rapid și frecvent; plus obișnuiește să renunțe la luptă. Și face asta atât la antrenamente, cât și la turnee, cel mai adesea în spirit de frondă. Aceste manifestări sunt semne evidente de stres, deoarece apare dorința de „evadare”. „A fugi de ce?”, vă veți întreba. Ei bine, Sam își dorește, fără să-și dea seama, să scape de stresul continuu de victorie şi de neîncrederea în propriile forţe. Să scape de riscul permanent că ar putea pierde. Să scape de potenţiala dezamăgire.

Primul meu impuls a fost de a afla de unde venea stresul excesiv, astfel încât să putem lucra la reducerea acestuia. Meciurile de tenis implică, prin natura lor, un anume nivel de stres inevitabil, pentru că toți vrem să câștigăm, iar unii își doresc atât de mult să câștige încât se stresează singuri, suplimentar. Dar de cele mai multe ori apar factorii de influenţă externi. Iar cel mai important dintre aceşti factori ar putea fi chiar părinții.

În cazul lui Sam a fost tatăl. Un fost bun jucător de tenis (nivel 5.0), actualmente un om de afaceri foarte inteligent, de succes și bogat. Sam este un elev foarte bun la şcoală (10 pe linie) și, ca orice părinte, tatăl își doreşte ce este mai bun pentru fiul său. Deși Sam a avut un antrenor profesionist, tatăl lui s-a implicat puternic în pregătirea copilului. El a fost cel care a observat talentul fiului și a estimat că acesta are toate atuurile pentru a deveni un jucător profesionist. A urmărit fiecare meci și, ulterior, s-a implicat în pregătirea tehnică și mentală a lui Sam. La momentul când l-am cunoscut, Sam se pregătea pentru un turneu în orașul X, iar tatăl său i-a spus că, dacă va câștiga primul meci, îl va recompensa cu o cină la cel mai bun restaurant din oraș.

Cazul lui Sam reprezintă o lecţie de tenis pentru alți părinți. În primul rând, este evident faptul că tatăl lui Sam a pus, involuntar, presiune pe jucător. Accentul pus pe victorie, sfaturile, controlul exercitat, prezența fizică constantă și umbra propriilor succese, toate combinate au avut rolul de a crește presiunea asupra lui Sam pentru a câștiga. Motivația este o sabie cu două tăișuri: prea puțin accentuată poate face ca jucătorul să devină leneș, slab, haotic și ineficient; prea accentuată şi jucătorul poate deveni excesiv de nervos, confuz, paralizat și, de asemenea, ineficient. Undeva la mijloc se află varianta optimă. În cazul lui Sam, el a fost la început un perfecţionist şi nu avea nevoie de motivație suplimentară. În această situaţie, accentul trebuia să fie pus pe bucuria de a juca şi de a îşi îmbunătăţi performanţa. Tatăl său, care cu siguranță nu era egoist sau nu încerca să îşi retrăiască experienţa din tenis prin intermediul fiului, trebuia să îşi reducă nivelul de implicare, în așa fel încât în dezvoltarea și formarea ca jucător a lui Sam să primeze coordonarea antrenorului, observațiile proprii ale lui Sam și experiențele sale pe terenul de tenis.

Desigur, toți jucătorii tineri sunt diferiţi, astfel încât nu pot exista orientări general valabile. Mai jos sunt patru concepte generale pe care părinții jucătorilor de tenis ar putea să le reţină.

1. Primul și cel mai important este că tenisul este doar un joc pe care copilul îl joacă, în cele din urmă, de plăcere. Ar trebui, poate, să fie privit ca pe un „proiect”, unul în care juniorii lucrează în timp pentru a-și dezvolta și modela stilul de joc, la fel de mult cum s-ar bucura la construirea unui model de avion. Dar succesul pe teren nu ar trebui să fie privit drept ceva vital; el este la fel de important ca şi succesul pe care un copil îl are în alte sporturi, precum baschetul sau fotbalul; nici mai mult, nici mai puțin.

2. Cuvintele părinților pot avea un impact mai mare asupra copiilor lor decât s-ar putea crede. De cele mai multe ori, sfaturile utile sună ca și cum ar fi critici, astfel încât mai puține sfaturi sunt de preferat, mai ales după un eșec. În general, este riscant pentru părinți să-şi antreneze copiii. Da, sunt exemple de mulți campioni care au fost antrenați de unul dintre părinți, dar am observat şi că mulți dintre acești campioni au avut, de asemenea, dificultăţi emoţionale substanţiale.

3. Tenisul este un joc foarte bun când vine vorba de lecții de viață. Un părinte le poate accentua cu siguranță pe cele importante (de exemplu: munca persistentă şi inteligentă este cheia spre succes). Un îndemn bun este „Dacă vrei să câştigi mai mult, antrenează-te mai mult.”

4. Părinții ar trebui să-și susțină copilul, nu să îl domine sau să îl forţeze. În general, implicarea redusă este de preferat uneia prea proeminente. Pe de altă parte, un părinte trebuie să intervină ca să evite cazurile în care copilul încearcă să trișeze sau devine excesiv de emoțional. Desigur, acesta este un apel la rațiune și nu există reguli general valabile pentru toate situațiile.

| Sursă foto: Jon Landrum