Cum arată o zi la Wimbledon, așa cum a fost trăită de un fan | Povești, experiențe greu de uitat și… căpșuni

* Notă: Liviu este cititor Treizecizero, stabilit în Statele Unite, iar mai jos este povestea experienței lui la ediția din acest an a Wimbledon.  

Ați avut vreodată senzația, atunci când ați vizitat un loc văzut des pe micul ecran, că vă aflați într-un film și că nu se întâmplă în realitate? Mi s-a întîmplat prima oară în 1991, cînd am ajuns pe “œStrăzile din San Francisco”. Luni în șir m-am plimbam prin orașul pe care-l văzusem în copilărie la televizor, în nenumărate episoade ale serialului amintit mai sus. Îmi trăiam viața având senzația că mă aflu pe platourile de filmare. Bineînțeles că nu exista nicio cameră de filmare. Poate doar cele ale turiștilor veniți să descopere frumusețile orașului aflat la paralela 37.

A doua oară am avut această senzație aflându-mă în tribunele de la Wimbledon anul acesta, cînd urmăream meciul lui Andy Murray, din turul doi. Către finalul meciului, cînd mai toți britanicii din tribunele Court 1 strigau numele lui, mi s-a părut că trăiesc momentele unei producții transmisă live la televizor. Numai că, de data aceasta, chiar eram în mijlocul unui event televizat, urmărit de o lume întreagă …

Înainte de a intra în detaliile legate de vizita respectivă, ar fi interesant de povestit cititorilor o mică istorie legată de procurarea biletelor pentru eveniment.

Aventura noastră (a mea și a familiei mele) la Wimbledon a fost aproape de a nu mai începe deloc. În vara lui 2012, hotărâsem să petrecem câteva zile la Londra, în luna iunie. Imediat după ce am rezervat biletele de avion ne-am îndreptat atenția asupra atracțiilor turistice din capitala britanică. Dacă iubești tenisul, când zici Londra la sfârșitul lui iunie, te gândești automat la turneul de la Wimbledon. Așa că ne-am gîndit ce-ar fi să mergem pentru o zi la turneu? Ne-am consolat rapid că, probabil, este mult prea scump, dar, odată intrat în sânge, microbul nu te mai lasă așa ușor. Așa încât am început să mă documentez despre cumpărarea biletelor pentru Wimbledon, am sunat la mai multe agenții și așa am aflat despre sistemul de vânzare al biletelor.

Am aflat prețul biletelor pentru ziua a treia (prima zi de R2) de la turneu și ne-am îndoit sub greutatea cifrelor. Pentru trei bilete la Court 1, prețul total era în jur de $2.400, iar pentru Central Court, prețul la trei bilete se ridica la aproape $4.500. Sume mari pentru persoane cu venituri rezonabile și obligații financiare similare cu cele ale multor familii din USA.

Totuși, ne-am spus că nu se întâmplă în fiecare zi să ajungi la Wimbledon. Așa încît am decis să facem o nebunie și să cumpărăm cele trei bilete la Court 1. Zis și făcut. Am contactat una dintre agențiile britanice online de vânzare a acestor bilete, asta după ce căutasem detalii și referințe despre agenție. Am achitat sumar respectivă cu o carte de credit, și am așteptat să treacă timpul și să primim biletele (acestea nu se eliberează decât la începutul lunii iunie de către AELTC) și să ne vedem în tribunele de la Wimbledon.

Numai că, stupoare. Deși primisem lunar corespondențe de la agenție și tot felul de oferte de alte activități turistice, cu o lună înainte de Wimbledon ne-am trezit cu un email de la o casă de lichidare din Londra, care ne anunța că agenția respectivă a dat faliment, neputând să-și onoreze obligațiile contractuale. Am aflat că erau circa cinci sute de persoane în situația noastră, și că, deși firma a funcționat fără probleme în anii precedenți, din cauza unor anumite probleme a trebuit să tragă obloanele. Să faci infarct, nu alta!

Nu numai că nu mai aveam vreo speranță să mai mergem la Wimbledon, dar eram și supărați de pierderea unei sume importante de bani. Până când mi-am adus aminte un detaliu mic, dar capital în rezolvarea pozitivă a situației: faptul că am plătit cu American Express, o carte de credit foarte solidă și cu o reputație excelentă în rezolvarea unor probleme dificile precum situația noastră. Așa că am sunat la American Express, care a deschis un caz de investigație, ne-a cerut să depunem documentația și să așteptăm un răspuns inițial în două zile.

Am stat ca pe ghimpi, așteptând raspunul. Nu ne-a venit să credem cînd am citit răspunsul. Suma va fi returnată în total, inclusiv taxele de tranzacție pentru valută, dacă se va dovedi adevărat tot ce am scris în cazul respectiv. Urma o investigație care să dovedească că într-adevăr am pierdut biletele și banii. În baza acestui răspuns, am căutat o altă agenție, de data această americană, să cumpărăm acele trei bilete mult dorite pentru Court 1.

Între timp, prețul crescuse de la $2500 la $2900 pentru cele trei bilete, inclusiv taxa noii agenții. Am închis ochii, am strâns de nas, și am cumpărat cele trei bilete. Care bilete urmau să fie trimise prin curier special la hotelul din Londra unde urma să stăm pe durata șederii în capitala britanică, cu o zi înainte de eveniment. Emoțiile nu s-au terminat, așa cum am fi crezut.

Ajunși la Londra, chiar în seara sosirii, ne-am trezit cu un plic care conținea doar două biletea€¦ Iar emoții, iar telefon înapoi în US, ca să aflu că vom primi două locuri într-o secțiune și al treilea loc într-o secțiune diferită. Am aflat și de ce s-a întîmplat acest lucru, ceea ce voi povesti mai jos. În fine, în ziua următoare a sosit și al treilea bilet, iar grijile noastre legate de bilete au dispărut.

Morala istoriei este că am avut mare noroc cu biletele plătite prin American Express. Dacă făceam un virament bancar, sau trimiteam un cec, banii erau pierduți definitiv. În mod cert, în această situație, nu am mai fi scos altă sumă de bani să cumpărăm alte bilete.

Înainte de a continua cu impresiile de la Wimbledon, să mă opresc la posibilitățile de a cumpăra bilete la Wimbledon.

AELTC a inițiat un program de obținere a fondurilor pentru funcționarea complexului de la Wimbledon, numit “€œWimbledon Debentures”. Aceste “€œDebentures” pentru Centre Court și Court No 1 sunt pachete de bilete vândute unor investitori sau companii, care sunt dispuse să plătească pe un pachet de bilete suma solicitată de AELTC, și apoi să le revândă agențiilor de bilete la un preț mai ridicat.

Un număr de 2.500 de pachete au fost vândute pe cinci ani pentru Centre Court, în timp ce, pentru Court No 1, s-au vândut un număr de 1.000 de pachete pe patru ani. Ele conțin câte un bilet, în același loc, pentru fiecare zi a turneului, pentru cinci, și respectiv, patru ani.

Pentru Centre Court, un asemenea pachet a costat 27,750 lire sterline, în timp ce un pachet pentru Court No 1 a costat 13,700 lire sterline.

În afară acestor bilete, AELTC mai pune la dispoziția publicului bilete printr-o loterie, online în ziua dinaintea meciurilor. În ziua respectivă, biletele sunt oferite celor care se așează la coadă, formând ceea ce britanicii numesc “€œThe Queue”. €œThe Queue este o coadă care se formează în fiecare seară a Wimbledon-ului, pe un câmp de dimensiunile unui stadion de fotbal, chiar peste drum de Wimbledon. Această coadă are un număr finit de locuri, în general în jur de 500. Odată intrat în linie, primești un număr de ordine și o brățară, elemente care definesc locul tău în coadă. Nu poți cumpăra decât un singur bilet, pentru propria persoană, așa că, de exemplu, o familie de patru trebuie să-și petreacă timpul împreună la coadă pentru a intra toți la meciuri.

Neavînd acces la loterie, având foarte puține șanse de a obține bilete în avans, și nedorind să stai la coadă peste noapte când ești turist de câteva zile în Londra, nu mai rămâi decât cu o singură soluție, dacă vrei cu adevărat să petreci o zi la Wimbledon: să cumperi biletele de la agenții care revând aceste €œDebenture Tickets. Ceea ce am făcut și noi, în cele din urmă.

Odată aflați în posesia celor trei bilete, grijile noastre au dispărut și așteptarea lungă de un an s-a transformat în nerăbdarea de a vedea zorii zilei de 26 iunie 2013 cât mai repede.

Cum nu am fost niciodata în Londra, și cu atât mai puțin la Wimbledon, nu știam cu siguranță care este cel mai bun și mai rapid mijloc de a ajunge în micul orășel aflat în suburbiile Londrei.

Cu doua zile înainte de 26 iulie am decis să mergem cu autobuzul până la Wimbledon, să vedem cât durează, și cu această ocazie să vedem și altceva decât centrul Londrei.

Zis și făcut. Am descoperit că linia 156 merge până la Wimbledon. Capătul liniei în Londra este chiar lânga Vauxhall Bridge, în spatele cartierului general al serviciilor secrete britanice, MI6. După 70 de minute în autobuz, timp în care am trecut prin cartiere periferice ale Londrei, diferite de ceea ce vezi în general în centrul turistic al capitalei britanice, am ajuns la Wimbledon. Capătul liniei în Wimbledon este la 100 de metri de ieșirea din stația de Underground – numele folosit de londonezi pentru sistemul de metrou.

Chiar din fața stației de Underground pleacă autobuzele speciale pentru vizitatorii complexului AELTC. Prețul: 3 lire pentru o cursă, 5 lire dacă plătești dus-întors. Aceste autobuze speciale circulă cu o frecvență de 10 minute la orele de vârf din timpul turneului. Pentru amatorii de mers pe jos, se poate ajunge mergând agale, în vreo 30-40 minute.
Wimbledon este un oraș mic, pitoresc, curat, pur și simplu invadat pe perioada turneului de o mare de oameni. Restaurantele, cafenelele, străzile sunt pline de oameni care-și trădează destinația finală cu tot soiul de materiale promoționale: un tricou, o șapcă, o eșarfă, o sacoșă, o minge mare de autografe. De asemenea, vezi mulți dintre participanți, antrenori, jucători, împreună cu anturajul lor. Evident că nu pot lipsi organizatorii, zecile de copii de mingi, stewards, sau chiar arbitri. La tot pasul ti se reamintește că te afli în locul unde tenisul este sinonim cu verdele și violetul folosit în emblema turneului.
Dupa ce ne-am familiarizat cu cu atmosfera, am plecat înapoi către Londra, de această dată cu metroul. Ne-am confirmat în acest fel bănuielile că este mult mai rapid și mai eficient să folosești Underground-ul. În mai puțin de 40 de minute eram înapoi la Victoria Station, în centrul Londrei.

Timpul a trecut și ziua de 26 iunie a sosit cu o prognoză meteo fericită și norocoasă: dimineața, cer puțin acoperit, urmat de soare cât se poate de strălucitor… Norocoasă, în sensul că a doua zi a plouat bine mersi la Londra. Din punctul acesta de vedere, Wimbledon-ul, la fel ca și US Open-ul, și într-o oarecare măsură și Roland Garros-ul, sunt o loterie meteo. Cum nu eram foarte lămurit dacă „Debentures Tickets” ofereau returnarea banilor în caz de anulare a programului din ziua respectivă, și nu știam procedeele de recuperare, am fost bucuros că nu a fost nevoie să aflu acest lucru.

La ora 9.30 am eram în fata porții 12, așteptând să intrăm în incinta complexului. După o așteptare de circa 15min am fost lăsați să intrăm în complex, însă numai în spațiul dintre Court No 3 și terenurile 8-11. Am așteptat fix până la ora 10.30, când din partea opusă, dinspre Centre Court, a apărut o masă uriașă de oameni fugind să ocupe locuri cât mai bune pe terenurile mici. Erau cei pe care îi vedem în fiecare an la televizor că intră pe poarta numărul 3, aflată la mijlocul complexului. Aceștia sunt spectatorii care petrec noaptea pe un teren de fotbal din apropiere, în faimoasa de acum „Queue”.
Legat de „Queue”, am avut ocazia să aflu că bilelete sunt, într-adevăr la prețuri rezonabile, comparate cu „Debentures”, însă atunci când ești turist și nu ai prea mult timp la dispoziție, și nici echipament să stai peste noapte în aer liber, de cele mai multe ori te lași păgubaș… Sau, forțezi bugetul și cumperi „Debenture Tickets”…

Mergând pe lângă Center Court, către muzeul de tenis din incinta complexului, nu am putut să-mi stăpânesc sentimentul oarecum ciudat al unei experiențe ireale. Eram la doi pași de locul atâtor meciuri memorabile, priveam balconul unde apar campionii după finale, și urma să asist la meciuri pe iarbă pentru prima oară în viață.
În așteptarea meciurilor, ne-am delectat cu o porție de „strawberry & cream”. Nu știu dacă emoțiile sau chiar calitatea excelentă a căpșunilor erau de vină pentru gustul deosebit, care ne-a îndemnat să mai incercăm o a doua și o a treia porție. Odată bifată finețea produselor tipic Wimbledon, ne-am îndreptat către Muzeul Tenisului.

Pentru aproape o oră am trăit și respirat istoria acestui turneu. Rachete, mingi, afișe, echipamente, pantofi, fotografii, toate te transportau în atmosfera marilor meciuri disputate în ultima sută de ani pe terenurile de iarba din Wimbledon. Iar daca ai apucat să-l vezi pe Johnny Mac jucând la vremea respectivă, imaginea holografică a lui John McEnroe, și micul film prezentat într-una dintre sălile muzeului îți aduce aminte de cel cu părul cârlionțat care se lua la harță și la trântă cu iluștrii lui contemporani, urlând cu putere: „You cannot be serious!!!”

Pășind în sala unde se află trofeele decernate campionilor de la Wimbledon, încep să te cuprindă emoțiile. Te gândești că te afli doar la câțiva centimetri distanță de trofee, aproape că le poți atinge dacă nu ar fi sticla protectoare; trofeele pe care mii și mii de jucători le-au visat și au luptat pentru ele, și atât de puțini au ajuns să le atingă în momentul triumfului. Înconjurate de un video display cu secunde din meciuri istorice, cele două trofee au o aură aparte, care te fac să visezi cum ar fi să ajungi pe Centre Court și să ridici trofeul câștigătorului deasupra capului.

Am decis să mergem să vedem un meci de dublu cu Monica Niculescu și Dominika Cibulkova pe unul dintre terenurile de lângă Court 1. Era oarecum ciudat, pentru că am nimerit chiar lângă antrenorii cuplului Kveta Peschke – Anna-Lena Gronefeld. Cum ei tot le încurajau pe cele doua, am început și noi să strigam pentru Monica și Dominika. Cum se învârte pamântul… Acum un an, în 2012, strigam din rasputeri contra Dominikai, într-un meci cu Sorana Cîrstea, în sferturi la Stanford. Acum strigam pentru ea, dar, din pacate, cuplul ceho-german s-a dovedit mult mai puternic, câștigând în două seturi.

Cum primul meci de pe Court 1 se apropia, am intrat și noi în clădirea care găzduiește acest teren, împreună cu restaurantul și barul aferent. Posesori de „Debentures”, am beneficiat de serviciile de excepție ale restaurantului Veranda. Pastele, peștele, un pahar cu vin și din nou strawberries & cream au încheiat prima parte a vizitei noastre la Wimbledon. Urmau meciurile de pe Court 1.

Intrarea în stadionul propriu-zis, și pe Court 1, și pe Center Court, este controlată de militari din diverse unități aflate în jurul Londrei. Asteptând să intrăm, unul din militari ne spunea că toți sunt voluntari și că, în unele cazuri, s-au tras la sorți cei aleși să vină la Wimbledon, atât de mulți amatori erau.
După 2-3 minute de asteptare, am intrat în tribune. Pe teren erau Fernando Verdasco și Julien Benneteau.
Era primul meci ATP pe care-l vedeam din 1997, când am avut șansa să-i vedem pe Sampras, Agassi, Chang și … Adrian Voinea la Sybase Open, în San Jose, California.

Când am primit biletele, ne-am uitat să vedem cam pe unde vor fi locurile. Aveam o banuială că nu vor fi rele deloc. Doua locuri au fost undeva la centrul terenul, în partea din mijloc a tribunei, în timp ce al treilea bilet a fost în al doilea rând de jos, chiar în colțul terenului. Un loc cu vedere excelentă. Meciul a fost foarte disputat, cu primele doua seturi încheiate la tie-break.

Fernando, frumușel ca întotdeauna, cu părul pus la punct, a impresionat prin precizia multor lovituri, dar mai ales prin travaliul neobosit și prin rapiditatea cu care a răspuns loviturilor puternice și serviciului la fel de tare al francezului.
Benneteau a avut 6-5 si minge de set în primul set, dar Fernando a răspuns extraordinar, câștigând clar tiebreak-ul. Julien a încercat să-i țină piept și în setul doi, însă în punctele critice, primul serviciu al francezului n-a rezistat, iar al doilea set s-a tranșat tot în favoarea spaniolului.

În al treilea a fost suficient ca Fernando să facă un break, pentru ca meciul să se termine în favoarea lui. Nu inainte însă de a oferi spectatorilor, împreună cu Julien, câteva puncte de vis, în care match point-ul a fost… căpșuna de pe strawberries & cream. Pentru admiratorii celor doi, si celor amatori de tenis calitativ superior multor meciuri din ATP cu nume mai sonore și mai cunoscute, le recomand cele 15-16 minute din rezumatul meciului de mai jos.

Fără să văd prea mult tenis în cele două zile ale primului tur din turneu, ma gândeam după acest meci că Fernando ar putea avea șanse la semifinale, dacă ar trece de Andy Murray. Deznodământul îl știm cu toții: Verdasco a avut șansă să facă istorie, dar nu a reușit. Revenind la Andy Murray, acesta a fost programat să joace al doilea meci pe Court 1, spre norocul nostru. Meciul cu Yen-Hsun Lu a fost fără istoric. Jucătorul din Taiwan nu i-a pus mari probleme britanicului, care a făcut un meci solid. Murray a alergat atât cât a fost nevoie, dar și-a arătat clasa în câteva lovituri care l-au lăsat fără replică pe Lu.

Ce ne-a captivat pe noi a fost atmosfera fierbinte făcută de britanicii care își vedeau idolul în drum spre primul titlu la Wimbledon după o secetă de zeci de ani. Destul de rezervați la primul meci, britanicii, femei și bărbați deopotrivă, au strigat non-stop numele lui Andy. Iar la final stadionul a erupt de bucurie că Muzz a făcut un pas înainte către finală. Deși eram neutru, simțeam aceeași euforie pe care am trăit-o în 1994 pe stadionul din Pasadena, când România a învins Argentina, iar noi, toți românii aflați pe stadion, ne vedeam deja jucând semifinala cu Brazilia…

Ne pregăteam să o vedem pe Petra Kvitova în al treilea meci pe Court 1, când s-a anunțat o schimbare de program, având în vedere retragerea Yaroslavei Shvedova. Organizatorii au programat-o pe Jelena Jankovic să joace cu Vesna Dolonc. Din cauza schimbării, ne-am hotărât să vizităm din nou incinta complexului, așa încât am luat-o agale către Center Court. Am aruncat o privire către Court No 18, unde Mahut și Isner au jucat cel mai lung meci, ne-am oprit la un stand de strawberry & cream, sa „verificam” din nou calitatea căpșunilor, am trecut pe lângă panourile cu draw-urile turneului, am admirat coloritul mov, verde și alb al florilor întreținute la perfecție pe alei, și uite așa am ajuns la Henman Hill, unde lumea privea înmărmurită cum Roger Federer era năucit de Sergey Stakhovski pe Center Court.

Liniștea relativă din timpul punctelor era spartă de strigătele britanicilor, oarecum bucuroși că Federer era pe cale să dispară din drumul lui Murray către finală. Asta, mai ales, după ce și Nadal produsese ‘surpriza’ înaintea lui Federer. După ieșirea lui Nadal, britanicii se pregăteau să sărbătorească un drum mai ușor pentru Andy Murray până în finală. Acum, când Roger pierdea, erau și mai amețiți de posibilitățile deschise favoritului lor.

Bere, mâncare, căpșuni, paturi, voie bună și o atmosferă relaxată sunt ingredientele unui Henman Hill care te ademenea să-ți cauți un petic de iarbă și să urmărești cum se scrie istoria turneului din 2013. Noi n-am zăbovit prea mult în fața ecranului uriaș de pe Henman Hill pentru că voiam să prindem un pic din primul meci al cuplului Tecau/Mirnyi. Frumos, foarte frumos să privești un meci de la 2-3 metri distanță de linia terenului. Horia și Max s-au întrebuințat ceva pentru a reveni după pierderea primului set. Însă, să fiu sincer, parcă nu exista intensitatea pe care Robert Lindstedt a adus-o cuplului româno-suedez anul trecut. Văzuți de aproape, și Horia și Max par destul de blajini în comparație cu dinamismul produs de fostul partener al lui Horia.

Cum de la terenul 9 unde juca Horia, până la terenul 12, unde urma să joace Sorana Cîrstea, era doar o aruncătură de băț, am mers să vedem meciul Soranei cu italianca Camila Giorgi. Terenul 12 are una dintre tribune ceva mai mare decât celelalte tribune standard pentru terenurile mici, și poate găzdui un număr dublu de fani. Am intrat chiar când a început meciul, sperând că vom asista la un succes al Soranei. Rezultatul îl știm cu toții, Sorana pierzând in tiebreak-uri strânse, după ce a avut mingi de set în amândouă.

Seara s-a lăsat peste Wimbledon și, odată cu ea, a sosit și sfârșitul tuturor meciurilor care se mai desfășurau în penumbra apusului. O zi deosebită, care va rămâne mult timp în amintirile noastre, era pe cale să se încheie. Alături de ceilalți spectatori, pășeam pe sub poarta AELTC în drum spre autobuze, cu gândul la ce am văzut timp de mai bine de 10 ore, într-o zi cu o vreme perfectă pentru Wimbledon.

Este greu de spus care a fost cel mai bun moment al zilei, pentru că au fost prea multe momente inedite, de neuitat. Faptul că l-am văzut pe viitorul campion al turneului jucând este cu siguranță unul dintre aceste momente. Dar la fel de mult ne-a plăcut cum au jucat Nando și Benny. Strawberries & Cream nu pot lipsi din această lista. Pentru mine poate cel mai semnificativ moment a fost când mă aflam la câțiva centimetri de cele doua trofee, în incinta muzeului. Cel mai trist moment a fost, cu siguranță, când a venit ora de plecare, pentru că am fi vrut să dam timpul înapoi și sa începem din nou periplul acelei zile pentru a doua oară.

Din toate aceste discuții, am concluzionat că, deși costul financiar a fost mare, aventura noastra în templul britanic al tenisului a meritat acest efort, și va rămâne un punct de referință al vacanței petrecute la Londra în 2013. Poate peste câțiva ani, când vom fi incercat, și sperăm noi, și reușit, să vedem și celelalte trei Majors, vom reveni din nou la Wimbledon.