Cum a pierdut Simona cu Rybakina. Și ce-a câștigat ea de la acest Wimbledon

Pe parcursul unui turneu se întâmplă, de multe ori, să nu te afli în cea mai bună zi; să nu simți mingea, să nu ai timing sau ritm și să lovești încordat. Uneori, cu puțin ajutor din partea adversarului sau cu ajustările potrivite, o poți scoate la capăt chiar și așa. Alteori, când nu doar că nu îți iese nimic, dar mai ai în față și pe cineva care nu clipește, tot ce poți face e să strângi mâna adversarei și să o feliciți pentru cum a executat ce avea de executat. 

Meciul Simonei cu Elena Rybakina a alternat între aceste două ipoteze: o zi nefastă, în care nu s-a simțit confortabil pe teren, o adversară implacabilă, care și-a pus în valoare fiecare departament al jocului său; dar și un mic moment care ar fi putut schimba dinamica meciului – revenirea Simonei din al doilea set, de la 0-2 la 2-2 și 30-0 pe propriul serviciu. Și tocmai acest moment reprezeintă un bun indiciu că Simona n-a fost deloc în apele ei azi. 

În zile ceva, ceva mai bune, Simona s-ar fi cățărat pe acea șansă apărută în setul doi. Acela a fost primul (și singurul) moment în care Simona s-a apropiat de serviciul adversarei, reușind break-ul – e drept, cu ajutorul Rybakinei – egalând și având șansa de a conduce pentru prima dată în meci. Dacă ar fi reușit să-și facă serviciul, și a fost aproape să o facă, conducând cu 30-0, probabil ar fi apărut primele semne de frustrare din partea adversarei, s-ar fi înmulțit erorile și s-ar fi deschis și alte portițe. Așa, însă, nu s-au deschis. Simona și-a pierdut serviciul de la 30-0, după câteva erori neforțate, și acela a fost semnalul cel mai clar că azi n-a avut de oferit mai mult. 

De ce tocmai azi? De unde a apărut această zi mai nefastă, după trei meciuri în care a fost fără cusur? În primul rând, pentru că Simona e umană; și astfel de stări și zile apar mereu. Fie pe fondul presiunii, a așteptărilor, fie din dorința de a evolua (și mai) bine; sau de-a merge până la capăt.

În al doilea rând, pentru că Rybakina a făcut foarte multe lucruri bune. Agresivitatea ei, precizia ei, combinată cu un super-serviciu, a făcut-o pe Simona să se îndoiască de jocul ei.

Când cineva îți zdrobește serviciul doi – și nu apuci să-ți termini mișcarea la serviciu, pentru că returul deja trece pe lângă tine -, nu e de mirare că faci 9 duble greșeli și devii temător. Când cineva e atât de solid în toate fazele – chiar și în defensivă, pentru că și la acest capitol Rybakina a impresionat în câteva rânduri – și simți că nu îi găsești un punct slab, ajungi să nu mai știi ce trebuie să joci; devii incoerent cu planurile de joc. Când cineva nu te lasă să joci, să construiești, pentru că închide mai toate punctele – fie cu winner, fie cu eroare – ritmul îți lipsește. Or fără ritm e greu să ai un sentiment bun în rachetă.

Poate că, la cald, înfrângerea asta o să usture. Însă tot acest Wimbledon e un câștig pentru Simona și cariera ei. N-a plecat cu trofeul anul acesta, dar s-a reîntors într-o semifinală de Slam după doi ani în care viitorul ei a fost incert: în urmă cu doar două luni, ea se gândea că nu mai are nimic de spus în tenis.

Ăsta e câștigul cel mai mare, de fapt: că Simona și-a demonstrat sieși că e din nou capabilă să avanseze mult într-un turneu de Grand Slam. Mai mult, că e (din nou) una dintre primele favorite la următoarele turnee la care se înscrie.

O eliminare în semifinale la Wimbledon, cu o adversară pe care o învinsese (greu) în ultimele două meciuri, lasă loc pentru regrete. Dar o calificare în semifinale la Wimbledon, după un Roland Garros ratat, în care starea ei n-a fost deloc grozavă, și după doi ani dureroși, s-ar putea dovedi, pe termen mediu și lung, un câștigat major.