Cu titlurile din weekend, Wimbledonul arată (și) mai bine pentru Djokovic și pentru Pliskova

În prima finală a zilei de la Eastbourne, Karolina Pliskova  a obţinut al treilea titlu din acest sezon după o victorie la Caroline Wozniacki cu 6-4, 6-4, confirmând încă o dată că iarba e o suprafaţă bună pentru ea. Din 2015 Pliskova a făcut cel puţin o finală pe iarbă; are 2 titluri/ 2 finale, un raport bun dacă luăm în calcul cât de scurt e sezonul de iarbă şi faptul că Pliskova a început să urce în clasament şi să conteze cu adevărat în circuit din 2014. În schimb, ăentru Wozniacki e a patra finală pierdută în acest an după Doha, Dubai şi Miami, toate pierdute în două seturi.

La cum a început meciul Wozniacki, credeam că a venit cu lecţiile învăţate după înfrângerea de la Doha şi meciul de la Miami. În primele game-uri a ţinut-o permanent pe Pliskova în mişcare, a forţat-o să lovească din deplasare şi a reuşit de fiecare dată să-i pună probleme. Cu cât s-a înaintat în meci a revenit la aceleaşi mingi neutre,  pe centrul terenului şi fără viteză, care i-au convenit de minune cehoaicei, nefiind necesar să facă mari eforturi pentru a lovi, pentru că mingea venea fix în racheta ei.

Pe lângă asta, Pliskova a găsit mereu cea mai bună lovitură, mai ales în momentele importante. În game-ul în care a făcut break-ul în primul set a găsit nişte slice-uri de rever foarte bune, a venit la fileu, a pus o scurtă inspirată la care Wozniacki nu a avut niciun răspuns. Selecţia loviturilor e un aspect al jocului ei mult îmbunătăţit, pe lângă deplasare. Tot la capitolul îmbunătăţiri ar putea intra şi lovitura de rever. Ori de câte ori Wozniacki a încercat să o joace pe rever pentru a-i evita forehand-ul puternic s-a trezit de nenumărate ori cu lovituri direct câştigătoare în lungul liniei venite de pe backhand.

Ca să evite ca meciul să se termine rapid, Wozniacki a început, pe la mijlocul setului doi, să joace ceva mai agresiv, a lovit mai aspru cu forehand-ul şi a încercat să varieze efectele, fapt ce i-a adus şi primele mingi de break, toate însă  salvate de Pliskova cu as sau un forehand câştigător, adică nimic de făcut. Din nou când s-a ajuns într-un moment important al meciului, Pliskova a excelat. La 4-4 în setul doi a făcut două retururi care au aterizat fix în picioarele danezei, o scurtă şi un forehand câştigător în lung de linie după un schimb lung pentru a reuşi break-ul şi a servi pentru titlu.  De altfel, am văzut în nenumărate rânduri în acest sezon cum în momentele importante Pliskova are răspuns la orice. Loveşte din deplasare foarte bine, vine la fileu, poate sta în schimburi prelungite fără să greşească, găseşte cele mai bune retururi ori servicii şi e greu spre imposibil să-i faci faţă.

Acum Pliskova se află într-o poziţie excelentă. Urmează un Slam  cu o suprafaţă care se pliază foarte bine jocului ei (chiar dacă până acum nu a trecut de turul doi la Wimbledon) şi are mari şanse să urce pe primul loc; acolo însă e şi Simona care are şansele ei.

Apoi nu trebuie dat la o parte factorul fizic. În ultima perioada Pliskova a jucat şi câştigat mult, iar la Australian Open (unde era văzută drept una dintre favorite) exact asta spunea că a fost vital pentru ea. După meciul cu Lucic-Baroni, spunea că de la meci la meci a simţit că joacă din ce în ce mai slab şi fără energie, iar meciurile avute în spate (venea după titlul câştigat la Brisbane) au avut un cuvânt de spus.

*

În finală masculină dintre Novak Djkovic şi Gael Monfils, sârbul a câştigat abia al doilea titlu al sezonului după o pauză de 6 luni. A fost a 14-a victorie a lui Djokovic în faţa francezului din tot atâtea meciuri, palmares care atârnă greu pentru francez şi asta s-a simţit din plin din nou azi.

Monfils a început meciul pasiv, şi-a cedat serviciul rapid după câteva greşeli şi a dat tot timpul impresia că nu poate câştigă meciul asta. A încercat să fie mai agresiv, l-a scos din teren pe sârb de câteva ori cu nişte lovituri de dreapta ultra agresive şi a reuşit câteva lovituri direct câştigătoare la care nu prea puteai face mai nimic. Apoi, nefiind stilul său natural de a ataca, după câteva game-uri a revenit la jocul lui obişnuit, bazat mai mult pe defensivă, fond pe care a fost dominat de fiecare dată de Djokovic.

În setul doi a dat câteva semne că încearcă să fie mai agresiv la retur şi a atacat din ce în ce mai des. A avut câteva mingi de break la începutul setului doi, însă Djokovic a reacţionat bine de fiecare dată cu câteva servicii bine plasate. Pe final meciului, Monf a forţat de fiecare dată lovitura în momentele importante, mai ales la 4-5, când a ratat complet 3 lovituri cu forehand-u.

Pentru Djokovic titlul e o gură de aer, care-i validează și decizia de a juca Eastbourne. E un titlu venit după aproape 7 luni în care nu mai câştigase vreun turneu, un titlu fără set pierdut în cele 4 meciuri jucate.

Cât de mult contează titlul ăsta pentru Djokovic? E greu de spus, cert e că victoriile aduc victorii şi încredere, iar titlul asta vine într-un moment potrivit, având în vedere că după Australian Open, turneul de la Wimbledon este Slam-ul unde Djokovic a performat cel mai bine. Sigur, nu trebuie uitat nici cât de fluctuant a fost jocul lui Nole în acest sezon; deşi mai toată lumea se aştepta că după titlul de la Doha ori victoria categorică la Thiem de la Roma să-şi revină, rezultatele nu au fost tocmai cele aşteptate. E adevărat că jocul lui încă scârţie, dar după cele văzute săptămâna asta sunt semne destul de bune.

A avut momente în care a legat foarte bine jocul şi a adus aminte pe alocuri de Nole de acum un an sau doi ani, când a avut răspuns mai de fiecare dată atunci când a fost sub presiune. Ce am putut observa la el în aceste meciuri e uşurinţa cu care se deconcentrează şi greşeşte mingile uşoare; ori de câte ori a avut de lovit o minge scurtă sau fără viteză şi trebuia să se ducă spre minge să o întâmpine, fie se ducea prea mult şi lovea înghesuit, fie se întindea la ea şi lovea fără control. În schimb, la schimburile în forţă şi intense întotdeauna a avut răspuns şi a lovit excelent. Asta s-a văzut din nou în finala cu Monfils. Ori de câte ori francezul a jucat agresiv şi în forţă, Nole a neutralizat foarte bine mingile, a schimbat rapid direcţiile şi a câştigat majoritatea mingilor.

La Antalya, japonezul Yuichi Sugita a câştigat primul titlu ATP al carierei într-o finală cu Adrian Mannarino. Japonezul a avut o săptămână excelentă, cu victorii la David Ferrer, Marcos Baghdatis sau cea din finală cu Mannarino. De săptămâna viitoare, Sugita va ocupa cel mai bun loc al carierei (53). Cât despre Mannarino, francezul vine de departe. În acest sezon singurele turnee în care a putut lega 2-3 meciuri au fost câteva turnee challenger, dar săptămâna asta a reuşit câteva victorii notabile; l-a învins în primul tur pe favoritul 7 Borna Coric, apoi a trecut de Fernando Verdasco (revenind de la 2-6, 1-4) şi Andreas Seppi în semifinale.