„Cred că Gabi are potențialul să urce în Top 20″. Interviu cu Iulian Vespan, antrenorul Gabrielei Ruse: „E autentică!”

După o scurtă perioadă în care și-au întrerupt colaborarea, Gabi Ruse și Iulian Vespan au reînceput să lucreze împreună din februarie, într-o perioadă deloc simplă pentru Gabi.

Venită după un sezon 2021 foarte bun – în care a câștigat primul titlu WTA din carieră (Hamburg, WTA 250) și a urcat până pe locul 51 în lume -, Gabriela a avut de depășit o serie de probleme fizice tocmai când încerca să puncteze creșterea ei de nivel.

Despre încercările și obiectivele Gabrielei am vorbit cu Iulian Vespan: care au fost marile provocări, cât de mare e potențialul lui Gabi, la ce progresează ea în ultima vreme?

Iulian, ești la a doua colaborare cu Gabriela Ruse. Care a fost contextul în care ați reluat relația profesională? 

Prima oară eram în Austria, la un prieten care are o academie de tenis. Acolo a venit Gabi, și s-a întâmplat că a început pandemia, ne-am întors în țară și am început să lucrăm. Am lucrat vreun an și jumătate. La început, i-am spus lui Gabi că nu vreau să mai călătoresc atât de mult; eram obosit după 25 de ani de mers pe tur și nu mai voiam. Viața de tur nu îți lasă loc și de viață privată. Ești acolo pentru jucător, iar eu asta am făcut, m-am concentrat să-i ajut pe jucători și am cam uitat de viața mea. Când Gabi ajunsese în Top 100, am colaborat cu Cătălin Nedelescu – un băiat de 30 de ani care lucrează cu mine și de care îmi place foarte mult – și atunci am colaborat împreună pentru Gabi. Voiam să am mai mulți antrenori care să meargă cu Gabi, să nu fiu doar eu cu ea pe tur.

La un moment dat, după ce Gabi a câștigat turneul de la Hamburg, eu m-am oprit, din motive personale. Voiam să stau mai mult acasă, să înțeleg ce vreau să fac cu viața mea, dacă vreau să rămân în România sau să plec din nou în Statele Unite ale Americii, unde am reședința. În același timp, ea voia să colaborăm și cu Andrei Cociașu, dar eu nu îl cunoșteam și nu eram interesat să lucrăm în acest fel. Și atunci i-am spus: „Gabi, tu mergi pe strada ta!”, dar, în acel răstimp de 6 luni, noi tot timpul am vorbit. Am avut o relație antrenor-jucător foarte apropiată, iar ea tot timpul mi-a mulțumit pentru faptul că, lucrând cu mine, a ajuns printre cele mai bune din lume. Normal, apoi, pe acea inerție, dublată de adrenalina dată de prezența la turneele mari, a obținut și niște rezultate – primele opt la Chicago, calificarea la US Open – care au dus-o printre primele 60.

De la un timp, Gabi îmi bătea apropouri dacă sunt gata să merg cu ea, să lucrăm din nou. A fost ceva ce am simțit, nu am făcut-o din considerente economice, ci pentru că cred că fata asta poate să progreseze și să ajungă printre primele din lume. Are potențialul să fie și în primele 10-20! Acest feeling, ca și faptul că ea a rămas devotată relației noastre, la fel ca mine, de altfel, m-a făcut să revin. Ea mi-a zis: „Te rog, haide să începem!” și am revenit împreună.

Care ar fi „the bigger picture” în acest moment? Pentru ce munciți, unde vezi ducând colaborarea voastră?

Pentru mine importantă e, în acest moment, dezvoltarea ei ca om, ca persoană. Trăind în diferite țări, trăind în diferite culturi, cred că pot să îi dau o altă perspectivă. Din punctul de vedere al tenisului, cred că e posibil ca ea să ajungă în Top 20 WTA, iar de acolo putem vedea ce facem mai departe. Nu sunt omul care să privească prea departe, dar cred că în Top 20 poate să urce. E un obiectiv care, în scenariul cel mai bun, poate fi îndeplinit în următorii doi ani. Ăsta e obiectivul meu. Am avut tot timpul jucători în Top 20 (Alisa Kleybanova, n.red.), în Top 10, acolo e zona unde mă simt eu confortabil ca antrenor.

Cum măsori progresul Gabrielei? Cum știți că lucrurile merg bine?

Progresul îl văd în atitudinea ei și în relațiile pe care le are cu ceilalți, iar la tenis îl văd în faptul că e mai profesionistă pe zi ce trece. Fără disciplină, e foarte greu, iar disciplina asta începe să se vadă tot mai clar. Apoi, sportiv, văd rezultatele în relație cu ea însăși. Progresează ea cu ea, și ăsta e un semn că rezultatele se vor vedea cât de curând.

Care au fost provocările acestui sezon împreună? Cât de greu a fost cu toate problemele de sănătate ale Gabrielei, cu lipsa de continuitate?

Lumea de afară nu vede, dar sunt multe frustrări în viața unui tenismen. Schimbi tot timpul cazări, avioane, apoi vezi că fizic nu ești OK, nu ai rezultate, automat nu vin banii pe care erai obișnuit să îi câștigi… De aceea, pentru mine e important să fiu tot timpul cu jucătorul și să-i dau o energie pozitivă. Atunci, chiar dacă sunt aceste frustrări, poți trece peste ele. Greu, dar treci peste. Am avut un jucător care, de la Australian Open, a pierdut 18 meciuri la rând, după care, la Wimbledon, a câștigat cu Greg Rusedski, care era mare favorit pe iarbă. Iar de acolo s-a dus în sus. Tot timpul în viața unui sportiv apar urcușuri și coborâșuri pe care tu, ca antrenor, trebuie să le simți. Tu trebuie să fii acolo și să simți momentul în care cade, pentru că, atunci când e sus, chiar dacă pleci, e OK.

Gabi unde e acum pe sinusoida asta?

Gabi începe să urce, și nu că a câștigat meciul din primul tur la Cluj, dar eu o văd, din toate punctele de vedere, mult mai bine. Și fizic, și mental, și tehnic. A progresat 30-40% față de începutul colaborării noastre.

Pe ce vă concentrați acum să îmbunătățiți?

Lucrăm fizic, în primul rând. E foarte important, pentru că dacă e bine fizic, atunci și eu pot să muncesc mai mult cu ea, pot lucra la intensitate, pot să cer mai mult. Gabi lucrează foarte bine cu preparatorul ei fizic, care îmi place foarte mult. De la Roger Federer încoace, îi cunosc cam pe toți preparatorii sportivi, dar de el îmi place foarte mult. E un element foarte important în echipa noastră, la fel ca și prietenul Gabrielei, care o ajută foarte mult. Acum, preparatorul e mai important decât mine. Tu, ca să progresezi, trebuie să te duci dincolo de limită, iar dacă Gabi nu e bine fizic, e greu pentru mine să forțez, pentru că riscăm ca ea să se accidenteze. În același timp, desigur, lucrăm și partea tehnică – timing, ritm, viteză.

Care e dinamica dinaintea unui meci? Ce și cât vorbiți?

Asta se schimbă de la meci la meci. Uneori, warm-up-ul, acea jumătate de oră, o făceam cu două-trei ore înainte de meci, înainte de masă. Acum am schimbat, îl facem chiar înainte de meci. Am făcut o schimbare ca să vedem cum intră în meci. Depinde, apoi, din punctul de vedere tactic, cu cine joacă. Vedem cum stă tehnic, cum stă mental adversara lui Gabi. Antrenamentele se bazează pe meci, facem exerciții specifice pentru acel meci.

Sigur, mă interesează și temperatura lui Gabi, cum e, dacă a dormit bine, dacă a mâncat bine, dacă se simte bine. Trebuie să te uiți la toate lucrurile și, apoi, să vezi dacă poți să intervii sau nu. E și asta o întrebare, de multe ori te blochează și nu poți să intervii. Trebuie tot timpul să respecți distanța justă, să intervii doar atât cât ți se permite.

Din punctul acesta de vedere e o comunicare bună între voi?

Cu Gabi suntem acum în cel mai bun moment de când am început împreună. E vorba și de încredere, pentru că în toate momentele grele am fost acolo. Ea e mult mai deschisă decât înainte, înțelege și ea mai bine felul meu de fi, de a vorbi, de a comunica. Stilul meu e diferit de al celorlalți și acum reușește să mă citească. E o relație foarte mișto. E foarte importantă energia care se creează între antrenor și jucător. Pe asta se poate lucra foarte bine.

Cum e să antrenezi o jucătoare tânără, care e încă în proces de maturizare?

Nu e ușor, dar tinerii sunt curioși, vor să afle cât mai multe. Vor să aibă și libertate, dar vor să se simtă și protejați. Trebuie să știi când să intervii, când să îi lași. E o relație, până la urmă. Din punctul meu de vedere, cel mai frumos e să ajungi să te dedici atât de mult în ceea ce faci încât să uiți de tine. Asta mi s-a întâmplat, să fiu atât de prins de ceea ce fac pentru sportivul meu încât să nu mai știu de mine.

Experiențele mele au fost tot timpul frumoase, cu toți jucătorii. Aș fi vrut și eu să am experiențe nasoale, așa poate mă detașam și eu și îmi vedeam de viața mea. Dar toate relațiile au fost atât de faine, că nu puteam să mă las. Chiar, cât a fost pauza cu Gabi, lucram cu niște copii, iar când am plecat a fost o ruptură grea.

Cum ți-ai defini stilul de antrenorat?

Tot timpul încerc să înțeleg persoana cu care lucrez. Încerc să văd în spatele omului, în subconștient, și de acolo plec. Nu sunt genul care să spună: „Faci asta, asta, asta!”. Nu. Întâi înțeleg omul, și apoi văd cum îl pot face mai bun. Lucrez cu omul, nu cu sistemul. Asta e valabil și din punct de vedere tehnic. Dacă unul vine la mine strâmb, îl las strâmb, dacă asta funcționează, eventual încerc să fac tehnica aceea strâmbă și mai bună. Dacă schimbi, strici niște mecanisme care au niște ani în spate.

Cum crești ca antrenor, de unde vine inspirația? Ai vreun model?

Am avut niște modele în Italia, Alberto Castellani, acolo am început să mă antrenez și apoi să antrenez. Apoi au fost Bob Brett, Brad Gilbert, am fost tot timpul lângă ei. Am făcut multe cursuri, conferințe, mă uitam cu ei la un meci de tenis și parcă mă uitam la un film. Lucrurile astea te cresc.

Apoi, cred despre mine că nu am ego deloc. Sunt mulți care fac ce fac pentru imagine. Eu am fost tot timpul departe de presă, de imagine – așa am ales. Iar jucătorul simte că nu există conflict de personalitate. Când un jucător ajunge sus, nu-mi place să mă expun. Le zic și jucătorilor: „Hai să facem mai întâi treaba noastră, că apoi vin și celelalte”. Să stea puțin departe, să nu aibă prea multe perturbări. E timp apoi să faci media, promovare etc, dar să ajungem întâi unde vrem să ajungem. De fapt, unde vrea jucătorul să ajungem, că el decide.

De ce e nevoie ca să fii un antrenor bun în tenisul feminin de azi?

În primul rând, de o bună comunicare. Ce comunici: asta e pentru mine cel mai important. Iar ce comunici e că nu ești tu numărul 1, nu ești tu cel mai important, important e cel de lângă tine. Jucătorul e ca o floare: trebuie să o îngrijești, să-i dai energie, să o pui la soare sau la umbră. Relația cu jucătorul trebuie să fie caldă. Milităria nu e pentru mine. Nu accept asta. Eu vin din America. Acolo, nu poți pune copilul să facă trei ture de teren dacă a greșit ceva. Nu suntem în sistemul comunist românesc. Nu e pe pedepse. Nu poți să-l faci pe copil să se simtă inferior. Trebuie să îl faci să se simtă important. Apoi, e respectul care se creează. Restul vine de la sine. 

Trebuie să înțelegi când trebuie să intervii tactic, când trebuie să intervii tehnic. Trebuie să știi cum lucrezi departe de turnee, cum lucrezi aproape de turnee, să nu confuzezi jucătorul. Sunt cicluri de antrenamente și trebuie să știi să te ții de ele. Sunt momente în care un sfat psihologic contează mai mult decât un detaliu tehnic. Trebuie să simți jucătorul.

Am avut tot timpul o chimie bună cu jucătorii. Și când aplauzi trebuie să știi cum o faci. Cât aplauzi, când aplauzi. Dacă aplauzi în momentele greșite, poate pui o presiune pe jucător. Trebuie să te simtă că ești acolo, că ești conectat total cu ce se joacă în teren.

Cum vezi tenisul feminin de azi?

Față de acum 10 ani, e mult mai slab circuitul. Nici nu se compară. Acum e o portiță pe care, dacă o speculezi, poți ajunge departe. Se muncește mai mult fizic, dar mental – cum trebuie să joci un meci – nu s-a prea avansat. Acum, un Australian Open îl câștigă Swiatek, apoi Osaka, apoi Barty, apoi Simona, nu știi niciodată ce se întâmplă la un turneu. Asta înainte nu se întâmpla. Surorile William, Sharapova, Hingis, Clijsters, Kuznetzova – știai că nu ai șanse când joci cu ele. Acum e mai mult spațiu. Primele cinci din lume pot să piardă oricând cu locul 40-50. Or, înainte, eu aveam jucătoare din top 20 care abia dacă băteau o dată pe an o jucătoare din Top 10.

În spațiul acesta plin de oportunități, care ar fi locul lui Gabi? 

Așa cum o văd, la cum e acum, poate fi în Top 20. Odată ajunsă acolo, e greu să mai ieși: ai Indian Wells, ai Miami, nu joci contra favoritelor. Ca să faci pasul celălalt, spre Top 10, e altceva. 

Ce o face specială, ce o face diferită pe Gabi?

Gabi, cum o vedeam eu la antrenamente, nu mi se părea că ar fi o jucătoare bună. Nu avea tenisul acela. Dar, în meci, devine o luptătoare cum nu sunt multe în circuit. Gândește bine, e foarte smart, e deșteaptă. Și vrea, are ambiția aia. Moare cu tine de gât! Are caracter de primele din lume, e teribilă mental în meci. Afară, nu. Încă nu. De-asta zic că văd progresul la ea. A început să lucreze și la antrenament așa cum joacă meciurile. De asta zic că se duce în sus. Dacă tu în meci ești printre primele din lume fără ca să faci antrenamente de top, atunci înseamnă că ai potențial de creștere. Ea nu avea această disciplină – antrenamente, dormit, medicație, doctor, prevenție, masaj. Nu avea programul ăsta.

E o problemă a sportului nostru că un tânăr nu are aceste deprinderi?

Tenisul e un sport care costă, părinții fac sacrificii cât pot. Două ore de tenis costă, un preparator fizic costă, e foarte greu să îi oferi toate astea unui copil; sau să îl duci la o academie unde toate astea se deprind cu program, ca la școală. Tinerii români ajung la 16-17 ani fără să aibă o bună educație pentru sport. Cu cât o faci mai repede, cu atât eviți o mulțime de probleme, accidentări etc. În plus, în România nu sunt condiții, nu sunt structuri ca să ajute mai mult. Când eram eu, totul era gratis, dacă erai bun, totul ți se cuvenea. Azi, un părinte cheltuie 300.000 – 400.000 de euro până ajunge copilul la 18 ani. Nu avem masă, e un cerc restrâns de tenismeni la noi. Plus că dacă părinții au acei bani, trebuie să fii foarte pasionat ca să visezi să ajungi sus. Poate de asta nu avem mari tenismeni din Doha, din Emiratele Arabe.

Tenisul e cel mai dur sport. Dacă nu ai mental, ești pa. Am avut academie: și aveam jucători de locul 30-40 în lume care jucau meciuri de antrenament, pe bani chiar, iar cei de locul 500-600 îi băteau rău de tot. Apoi, cei de pe 500-600 pierdeau la turneele mici, iar cei de 30-40 câștigau la turneele mari. E diferență, mai ales la băieți. Mentalul e teribil de important. Poți să joci tu cât de bine vrei, dacă nu ai mental.

Ai o experiență foarte bogată de viață: cât ajută ea în munca pe care o faci?

Foarte mult. Simt asta când vin în România: mă simt diferit de români, eu care sunt român pur. Am stat atâta vreme afară, am avut ani în care nu am vorbit deloc românește. Lumea simte, și îmi spune, că sunt diferit. „Tu ești altfel, pentru tine totul e OK”. Eu și certurile le văd altfel. Dacă cineva îmi spune că am greșit, îi spun: „Da, am greșit, îmi pare rău! Nicio problemă!”. Fără ego, fără invidie. Am trăit niște lecții de viață care m-au adus aici. Dacă tu te iubești pe tine și ai o energie pozitivă, asta se simte. Probabil de-aia și lumea vine lângă mine. E o energie pe care lumea o simte. 

Din munca cu ceilalți sportivi, din trecut, sunt lecții care te ajută azi?

Sunt multe. Sunt meciuri, sunt discuții, sunt experiențe. Noi, dacă vrem să fim perfecți, tot timpul credem că am greșit cu ceva. După atâtea meciuri, ori faci un „blackout” și zici că nu mai vrei și o iei de la zero, ori încerci să le combini pe toate și încerci să devii mai bun. Dar nici asta nu îți garantează succesul.

Tenisul e o filosofie de viață. Fiecare gândește diferit. Cum ajungi să te conectezi cu celălalt, care e diferit de tine? De-asta nu vorbim de un stil de antrenorat. Sunt și antrenori care sunt pe o linie și care spun: „Faci asta, asta, asta!”, și vine unul care face tot ce i se spune și are rezultate. Dar pentru câți se potrivește planul tău? Vine McEnroe, care e cum e, și îți spune „Pa!”. Sau Gabi: dacă eram dur, a doua zi eram „Pa”! Dar cu alții trebuie să fii dur. Am avut sportivi ruși: dacă erai dur, reacționau, dacă erai soft, se plângeau. Nu că faci teatru, dar trebuie să știi când accelerezi, când o lași mai moale.

Sunt momente de inflexiune în viața unui antrenor, momente care te schimbă?

Sunt momente în care intri într-o depresie, intri într-o zonă de energie negativă, iar în momentul ăla te gândești de ce faci ceea ce faci. Dacă zici că o faci pentru jucători și accepți lucrul ăsta, mergi mai departe. Dar dacă te gândești că tu nu ai timp, nu ai familie, nu ai casă… Poți să ajungi și în zona în care nu ești mulțumit de tine. Dar când vezi că ceilalți apreciază munca ta, atunci e OK. De ce să schimbi?

De multe ori m-am oprit, dar tot aici am ajuns. Și cu Gabi – nu mai voiam să lucrez, planul era să stau mai liniștit, aveam conferințe, aveam alte planuri. Am stat în atâtea țări, am ajuns la o confuzie, nu mă mai simt acasă nicăieri. Aici nu mă simt acasă, în SUA nu mă simt acasă, nici în Italia, nici în China, nici în Australia. Asta îți poate crea o problemă. De asta nu am mai stat atunci cu Gabi. I-am spus că nu pot să îi mai dau nimic. Dacă eu nu sunt OK, nu îți pot da energia necesară de care ai tu nevoie. Așa i-am spus când ne-am despărțit. Ajunsesem de nu mai rezistam la stresul meciurilor.

Când se câștigă, e ușor, dar când se pierde, e cumplit. Simți tot timpul că tu ești de vină. Acum am descoperit energia dintre noi. Gabi are o energie extraordinară; Gabi, ca om, e foarte mișto și a crescut foarte mult. Și vrea! Asta admir la ea. Face ce face pentru că îi place și vrea să le arate tuturor că e cea mai bună.

Dacă nu era Gabi așa, nu eram aici. Fără Gabi, viața mi-ar fi mai ușoară. Pentru mine banii nu sunt așa de importanți, e o investiție ce facem noi, care poate să aducă mai mult dacă ajungem sus. Dar Gabi e foarte mișto, s-a schimbat mult, e autentică. Înainte nu prea avea încredere în oameni. E foarte emoțională, lucrează mai mult pe emoțional. S-a deschis foarte mult, nu doar cu mine, cu lumea în general. E reală, iar asta îmi place la ea.

Fotografii: Transylvania Open

*

Abonează-te aici gratuit la noul nostru newsletter de sport – pentru comentarii și idei despre momentele relevante din sport și despre personajele care contează cu adevărat! De până la 4 ori pe săptămână, ATLT la 8 dimineața, la cafea