Clasicul Rafa şi clasicul Ernie

Redacţia Treizecizero este gripată şi meciul Nadal Gulbis a avut o reacție previzibilă asupra ei: i-a crescut febra şi aşa ridicată. După câteva aspirine şi limonade, acea parte a redacţiei care dacă nu înţelege ceva, nu poate să doarmă noaptea (adică eu), şi-a luat inima-n dinţi şi s-a apucat să desluşească acest serial cu episoade aproape identice: meciurile Rafa – Ernie.

Teoretic, jocul lui Rafa este un match-up perfect pentru jocul lui Gulbis, mai ales pe hard. Mingile cu spin ale lui Nadal sar sus, exact în zona de lovire a înaltului Ernests. De asemenea, deplasarea lui Gulbis nu este pusă la încercare cum ar fi dacă ar juca cu un jucător care loveşte plat şi-n viteză. Serviciul puternic îl poate scoate teoretic din multe necazuri şi loviturile lui bombă nu sunt negociabile, mai ales pe o suprafaţă rapidă. Bun. Cu toate astea, Ernie a pierdut 7 din 7 meciuri jucate contra lui Rafa până acum. Îi ia seturi, da, dar pierde. Tot timpul. Înseamnă că trebuie să ne uităm altundeva; nu la felul loviturilor ci la modul cum sunt folosite. Adică la tactică. Adică la…. minte.

Între Gulbis şi Nadal sunt doar doi ani diferenţă. Însă dacă te uiţi la palmares, te ia ameţeala: 60 de titluri contra 4, raportul meciuri câştigate meciuri pierdute în toată cariera: 658/129 versus 161/144. La GS-uri şi bani câştigaţi nici nu mai are sens să ne uităm. Rafa Nadal face, deci, ceva bine şi Ernests Gulbis nu. De fapt, Rafa Nadal face două lucruri bine, lucruri pe care Gulbis le face execrabil: primul lucru este cum joacă punctele importante, în care este sub presiune (de exemplu 15-30, 30-40, egalitate) şi al doilea este cum joacă acele mingi din schimb în care este pus sub presiune. Diferenţele sunt cum nu se poate mai drastice.

Nişte domni inteligenţi de la gamesetmap.com i-au analizat lui Nadal cele 666 game-uri jucate anul trecut şi au calculat cât de probabil este să câştigi un punct împotriva lui Rafa, în funcţie de scor. A ieşit infograficul de mai jos, care ne spune nişte chestii foarte interesante despre cum joacă Nadal punctele importante.

La 40-0, 40-15 şi 40-30 pe serviciul lui, ai doar 20-40% şanse să-i iei punctul. Asta nu-i ceva nou, am mai zis de nu ştiu câte ori că Rafa este cel mai bun „closer” din tenisul actual. Dar dacă ne uităm cu atenţie descoperim că la egalitate ai cele mai mici şanse să-i iei punctul lui Nadal (intre 10 si 20%). La 30-40, când Nadal se confruntă cu breakpoint, la fel, ai doar între 20-40% şanse să-i faci break. De ce? După cum am văzut şi în meciul de azi, Nadal nu-şi asumă „riscuri caraghioase” (ca să-i citez pe comentatorii britanici) atunci când scorul este delicat. Începând cu serviciul, pe care-l trimite nu foarte puternic, dar cu mult spin şi dacă se poate spre corpul adversarului, şi continuând cu schimbul de mingi, Nadal nu loveşte decisiv decât atunci când vede o deschidere foarte promiţătoare in teren. Ghici cine loveşte cele mai ridicole lovituri din cele mai riscante poziţii fără să fie nevoie, şi greşeşte? Ernests Gulbis.

Zicea cineva că natura umană nu se simte confortabil sub presiune şi vrea să iasă cât mai repede din respectiva situaţie tensionantă. În tenis, să zicem că e 30-40: primul instinct este să incerci să termini punctul cat mai repede, chiar dacă e prematur. Rişti şi loveşti mai tare decât ar trebui din poziţii dezavantajoase. Urmează greşeli neforţate, ca de exemplu cele două consecutive făcute de Ernests ca să-i dea breakul lui Rafa în primul set la 5-5. Spre deosebire de majoritatea jucătorilor de tenis, Rafael Nadal a găsit o modalitate să ocolească natura umană şi nu cedează tentaţiei de a juca riscant doar pentru a scăpa de presiune. Asta îi câştigă punctele importante şi în consecinţă game-urile, seturile şi meciurile.

Al doilea lucru unde Rafa Nadal merge împotriva curentului este cum loveşte când este în situaţii disperate în timpul schimbului. Când este împins în extremis, în afara terenului, când ştie că abia va ajunge să pună racheta pe minge. Când ştie că singura soluţie pentru a câştiga punctul este să facă winner din acea poziţie imposibilă pentru că dacă dă o minge slabă, adversarul i-o va mânca pe pâine. Abia atunci, când nu mai are de ales, Nadal aruncă prudenţa pe geam şi se avântă cu tot ce are asupra mingii care ar fi trecut vâjâind pe lângă 99% din adversari, şi spre stupoarea tribunelor, face punct. Aşa a făcut şi în seara asta, două passinguri consecutive din poziţii teoretic (şi practic) disperate, pentru a face breakul decisiv din setul doi. Cum loveşte Gulbis când este întins la maxim, înghesuit sau împiedicat? Cum să lovească. În out sau fileu.

Brad Gilbert zicea că pentru a fi jucător mare de tenis nu-i suficient să ai lovituri frumoase. De fapt, testul definitiv pentru a ajunge profesionist în tenis este cât de bine joci sub presiune: la 30-40, la egalitate, la breakpoint. Îţi pierzi capul sau nu ţi-l pierzi? E singura întrebare care trebuie pusă unui jucător care altfel are tot ce-i trebuie ca să reuşească. Da, Gulbis are jocul necesar pentru a câştiga un Slam sau mai multe. Dar nu cred, din păcate, că are capul necesar. Sper să mă înşel, dar nu cred. Între timp, atât cât va fi sănătos, Rafa Nadal va continua să facă ce ştie el cel mai bine: să câştige, sfidând natura umană şi făcându-i pe toţi jucătorii, de la cei mai mici la cei mai mari, să arate ca nişte loseri.