Clasă! Simona pierde cu Ivanovic, dar câștigă tot respectul lumii tenisului. Despre favoarea pe care și-a făcut-o Simona

Simona Halep și-a onorat locul și reputația și a dus treaba până la capăt în Grupa Roșie, oferind întregii lumi o idee despre materialul din care e croită. Deși a pierdut în trei seturi un meci epuizant emoțional cu Ana Ivanovic, 7-6, 3-6, 6-3, Simona a câștigat Grupa Roșie, cu două victorii din trei meciuri. Rezultatul Simonei o califică pe Serena Williams în semifinale, care se vor juca mâine astfel:

Caroline Wozniacki – Serena Wiliams, Simona Halep – Agnieszka Radwanska.

Cu Agnieszka, Simona s-a mai întâlnit în șase rânduri, bilanțul total fiind 2-4. Cele două și-au împărțit victoriile anul acesta, de fiecare dată pe hard: Simona a câștigat la Doha, într-una dintre cele mai bune evoluții ale ei din acest an, Radwanska s-a revanșat la Indian Wells, într-o partidă foarte spectaculoasă.

***

Urma etapa a treia din Grupa Roșie: cu o victorie la limită cu Ivanovic, una clară cu Bouchard și o înfrângere drastică și previzibilă cu Serena, Simona Halep aștepta la hotel rezultatul ultimei partide din grupă. Continuarea sezonului ei depindea de Serena. Simona și toți fanii ei sperau ca Serena Williams să-i ia un set Anei Ivanovic pentru a o trimite pe româncă în semifinale la prima ei participare, grație jocului rezultatelor.

Stai, n-a fost așa. De fapt, era fix invers. Dar care e diferența? Dacă scenariul era cel prezentat mai sus, în mod cert ne-am fi așteptat ca Serena să-și facă treaba și să câștige confortabil meciul cu Ivanovic. Sau să ia măcar acel set de care aveam nevoie, sigur șansele Simonei erau foarte mari. Dar de ce am fi luat acest lucru drept sigur? La urma urmelor, ce, Serena nu putea să aibă o zi off? Nu, ne-am fi așteptat la un deznodământ favorabil jucătoarei noastre pentru că, plăcută sau nu, Serena e o campioană uriașă, care nu-și permite să mintă sportul. Dacă vrei să-i reproșezi ceva, nu lipsa de sportivitate este aceea. La 33 de ani, Serena rămâne motivată și continuă să joace și să câștige zeci și zeci de meciuri mărunte ca importanță, tocmai pentru a-și face loc către cele mari, cele care se joacă cu trofee strălucitoare pe masă. Meciul ei acum e cu ea însăși, cu istoria și cu cifrele. Întrebarea care se pune în cazul ei acum este “Câte vor fi la final? 18, 19, 22?”.

Ei, bazat pe precedente și pe reputația ei, ne-am fi așteptat ca ea să-și facă treaba și s-o ducă pe Simona în semifinale. La fel, am fi sperat același deznodământ de la oricare altă jucătoare. Am fi plâns și blamat ghinionul, ne-am fi tăvălit pe jos acuzând conspirațiile și dezinteresul, în cazul în care Simona ar fi fost trimisă acasă prin jocul cinic al rezultatelor.

Probabil că sunt puțini care așteaptă de la Simona să ajungă vreodată la un nivel asemănător de performanțe precum cel al Serenei (dacă s-ar întâmpla așa ceva vreodată, probabil că am face implozie și n-am ști să gestionăm situația). Însă suntem mulți care credem și sperăm că Simona va urca mult pe scara măreției. Cât de mult, depinde de curajul fiecăruia. Unii speră la măcar un Slam, alții sunt convinși că pot veni trei-patru, poate cinci, poate șase, poate cine știe, chiar mai mult. Visăm să ne comparăm cu palmaresul și reputația Serenei. Îi dorim Simonei să ajungă acolo sus de tot și, cu toate astea, ne-am fi așteptat de la ea să nu se comporte corect. Prinși de propriile noastre mize mărunte, încă ne mai mirăm că Simona înțelege diferit drumul spre glorie. Ne-am dori-o mare campioană, dar ratăm spectaculos cea mai bună ocazie de a observa când ea se comportă ca una. Ne-o asumăm atât de viguros și de ușor la victorii, dar nu ne-am obosit o secundă să încercăm să o cunoaștem mai bine, măcar să știm cine e aceea care ne facem să ne declarăm mândri că suntem români. Am fi priceput, în cazul acesta, că nu exista nicio șansă ca ea să-și pericliteze reputația. Pentru că, pur și simplu, Simona nu are în sistem, în ADN, așa ceva.

Ceea ce nu înțelege acea parte a publicului care susține că Simona ar fi trebuit să “bage echipa a doua”, cum s-a exprimat cineva într-un comentariu hilar pe Facebook, în meciul cu Ivanovic este că în tenis nu există scurtături. Nu poți să-ți furi căciula ca să ajungi la nivelul acelor campioni cărora li se deschide ușa peste tot în lume chiar și la 80 de ani, li se dau titluri onorifice, se botează stadioane și școli cu numele lor, sunt legende. Poate ne-a prins acțiunea prea tare și am uitat la ce film ne uităm. Vorbim despre o jucătoare de Top 3 mondial! Nu de Top 1000. A face un caz pentru oportunitatea care i s-ar fi oferit Simonei în cazul în care ar fi lăsat-o mai moale și ar fi trimis-o la plimbare pe Serena e simplu, dar atât de superficial.

Da, probabil că Simona ar fi devenit principala favorită la titlu în cazul în care ar fi pierdut în două seturi cu Ana. Dar turnee în Singapore vor mai fi, la fel și șanse ca ea să le câștige. Imaginea e ceva ce se câștigă mult mai greu decât un titlu. Mai mult, Simonei i s-a reproșat până acum că s-ar fi strecurat în Top 5 profitând de o serie de conjuncturi favorabile, că ar fi avut trasee simple în turnee (ca și cum nu tot ar fi trebuit să câștige acele meciuri), dar acum o certăm că încearcă să-și valideze calitatea trecând prin cele mai greu test cu putință. Simona are dreptate să nu-i fie frică de Serena Williams: unu la mână, că a bătut-o clar fără asteriscuri, și doi la mână, că dacă vrea să câștige Slamuri, n-o va putea ocoli la nesfârșit. Sau, dacă o va ocoli la nesfârșit, va purta ea însăși cel mai greu asterisc al campionilor nevalidați în ochiul publicului.

Așadar, susținem că Simona se strecoară, dar acum îi cerem să facă același lucru. Măcar suntem consecvenți.

Și nu e singura eroare de logică țipătoare. Cerându-i Simonei să fugă din calea Serenei, îi transmitem, de fapt, că n-avem încredere în ea. Îi spunem că nu credem în posibilitatea ca ea să o mai bată încă o dată pe aceasta. Sau o ignorăm complet pe Ana Ivanovic, factor neglijabil în tot acest aspect, ca și cum sârboaica, la cel mai bun an al ei din ultimii vreo șase, n-ar fi avut dreptul să-și dea viața pe teren pentru o calificare care depindea de acest rezultat.

Sau îi cerem ipocrit Simonei să ignore posibilitatea unui cec zdravăn în caz de victorie, deși tot noi continuăm să-i numărăm zilnic câștigurile în știri grosiere, holbându-ne hulpav la dimensiunile cecurilor.

Sau îi pretindem să “stea pe teren vreo 60 de minute acolo, apoi să plece”, ca să-și piardă ritmul, după ce tot noi îi sărisem grămadă în cap când a mai potolit un pic seria de victorii, peste vară, ajungând să-și piardă încrederea. Uităm că, din punct de vedere al unui tenisman angrenat într-un astfel de turneu, nu poți pur și simplu să începi să joci prost premeditat, fără să nu apară repercusiuni în meciul următor. Sau ne declarăm încă o dată neîncrederea de specialiști în capacitatea ei fizică de a face față unui meci pe zi, trimițând-o la vestiare mai repede, deși, în precedentele două întâlniri, abia dacă adunase două ore legate de efort pe teren. Dovadă că Simona a declarat după întâlnirea cu Ana că “un meci lung nu strică, ba chiar uneori mai ai nevoie de unul intens, ca să îți dea ritm”.

Sau ne place când presa străină, pe care o preluăm cu atâta ușurință dacă tot ne e greu să emitem o părere proprie, o laudă pe Simona, dar am fi băgat-o bucuroși în gura lupului, la schimb cu un câștig pe termen scurt discutabil și sălciu. La urma urmelor, garantează cineva că Simona ar fi câștigat sigur trofeul în cazul în care producea ceea ce se cheamă în tenis un “tanking” cu Ivanovic? Am ignorat-o deja pe Radwanska, e cumva un meci câștigat dinainte?

Sau o certăm pe Sharapova pentru lipsă de sportivitate atunci când ne convine nouă, dar ne uităm și ne prefacem că nu înțelegem de ce rusoaica (la fel cum a făcut ulterior și Ivanovic) a stat pe teren și a câștigat un set decisiv imediat după ce fusese eliminată din turneu. Din acest punct de vedere, a fost o zi grozavă la WTA Finals: multă dramă, la fel de multă onoare. Trei jucătoare (Simona, Maria, Ana; de fapt, patru, plus Caroline, care a câștigat, la rându-i, un meci în care n-avea nicio treabă să-și mai dea silința) care s-au respectat una pe alta și au respectat inimosul public din Singapore. Banii plătiți pe bilete nu-s puțini. E final de sezon, o înfrângere discutabilă ar fi fost ușor de mascat în spatele oboselii. Și totuși, nu una, ci patru jucătoare au procedat fix la fel, câștigând seturi sau meciuri, deși nu mai erau mânate de o motivație pur sportivă. Povestea ar fi meritat spusă pe larg, dacă nu ne-ar fi luat pe sus vârtejul și viteza cu care se mișcă lucrurile în turneu. Dar nu ne spune nimic asta? Au fost cumva toate patru într-o eroare logică? E simplu: fetele au vrut să iasă de pe teren mulțumite de ele însele; nu mai conta că sezonul era gata. E o idee care s-a repetat, în diverse forme, în toate cele patru conferințe de presă ale acestor jucătoare. Nimeni, absolut nimeni, nu s-a plâns că oponenta ei și-a apărat corect șansele. Moment în care se vede cât de mult suntem influențați negativ de discursul găunos din fotbalul românesc al ultimilor 15 ani: de câte ori n-am auzit că echipa X joacă fotbal “pe bune” numai contra echipei Y, deși n-avea niciun obiectiv pe final de campionat? De cele mai multe ori, „motivația” descoperită brusc era sub forma unei prime de la adversari. Se premiază normalitatea, cu alte cuvinte, iar dacă susții apărarea corectă a șanselor, ți se râde în nas.

Ah, și mai avem un exemplu cu rezonanță la care să ne raportăm. În 1998, România a câștigat primele două meciuri din Grupa G a Campionatului Mondial din Franța, trecând de Columbia și de Anglia. Se vorbea deja de reeditarea parcursului din 1994 al Generației de Aur. Așa că, deja calificați, românii au trimis o echipă complet modificată în meciul al treilea, cu Tunisia, iar titularii păstrați au jucat cu frâna de mână trasă. Mai faimoasă de atât e decizia jucătorilor de a se vopsi în grup, o apariție haioasă, dar primită cu reacții mixte de străini, care ne-au privit naționala mai degrabă ca pe o curiozitate amestecată cu ridicolul și cu o lipsă de respect față de competitor. Când echipa de bază s-a reunit în optimile cu Croația, adică în primul tur eliminatoriu, de ritmul din primele două meciuri se alesese praful, iar România s-a dus la fund fără prea multă opoziție, într-un meci trist și sec. De bine ce a ieșit atunci, îi recomandam acum și Simonei teoria cu “echipa a doua”. Bine că n-am pus-o și să se vopsească.

Din fericire, la tenis nu e așa, motiv pentru care, pe o notă personală, declar o zi inspirată ziua în care am încetat a mai scrie fotbal. La tenis, Simona știa că era calificată, știa și cu cine ar putea să joace în semifinale, știa scorul cu care Serena intra direct în vacanță. A ales să joace din câteva motive foarte simple, care nu țin de idealism: crede că aparține elitei, nu îi este frică de Serena, e ok din punct de vedere fizic și nu e o problemă să joace în două zile succesive, își trăiește un vis la Singapore, iar într-un vis nu intri cu bocancii. Își respectă publicul și se respectă pe sine. Cum mai scriam și acum câteva zile, publicul simte primul naturalețea și sinceritatea. Și răspunde pe măsură. Absolut toată lumea din sală a simțit și a apreciat corectitudinea Simonei, iar rezultatul este un efect de bumerang: un respect câștigat de către ea. Respect primit de la public, de la lumea tenisului, de la fostele glorii, de la Serena (ceea ce nu-i de ici, de colo). Nici nu e nevoie ca Serena să o spună. Am fost la conferința ei și acum știu exact că Serena înțelege din ce material e făcută Simona.

Așa cum Ana Ivanovic nu s-a declarat cumva nemulțumită că Simona a jucat la victorie (dimpotrivă, a felicitat-o și a lăudat-o din plin), tot la fel niciun ziarist din cei prezenți nu și-a pus vreo secundă problema că Simona ar urma să nu joace la victorie. Dar marea majoritate au apreciat-o și au scris asta. Între jurnaliști și jucători se formează, de-a lungul timpului, o relație strânsă, și mi-e teamă că grupul jurnaliștilor străini care o apreciază pe Simona (și mai mult după acest episod) o cunoștea mai bine decât o știau românii.

Câștigând acel set, Simona și-a făcut ei o favoare, înainte de a îi face una Serenei. Ne-a făcut și nouă, tuturor, una. Chiar și celor care i-au cerut să piardă acum mult, ca să câștige duminică puțin. Când forehandul și serviciul nu mai merg, când trofeele nu mai vin, când jocul nu mai merge, când talentul se disipează în timp, un singur lucru nu ți-l poate lua nimeni, nici vârsta, nici nimeni: respectul.

***

Altfel, meciul în sine a fost un chin de urmărit, stresant din cauza contextului bizar în care nimerise fără voia ei Simona. Cred că nu mi-am dorit atât de mult un set nici la meciul cu Petkovic, de la RG. Tocmai ca să se evite discuțiile. Simona a început curat, Ana, încordată mai rău ca un arc, greșind mult și bine din cauza emoțiilor. Până la 5-2, Simona a arătat detașată și a venit la două puncte de câștigarea setului, recuperând un 0-40, înainte de a-și pierde prima oară serviciul din turneu. Apoi a urmat o cădere similară cu cele care s-au mai petrecut de-a lungul verii, un set scăpat printre degete dintr-un context favorabil. Meritul Anei în această răsturnare de situație e imens însă. Mă gândeam în tribune că Ana e printre ultimele jucătoare care ar putea suporta o astfel de presiune a obiectivului de scor, și încă o dată s-a dovedit că una e pe hârtie, alta e pe teren. Ana a jucat fantastic de curajos și cu o intensitate pe care nu i-am mai văzut-o. A recuperat extraordinar și a fost foarte agresivă. Game-urile s-au scurs rapid, iar meciul s-a transformat într-un carusel emoțional gustat din plin de un public foarte pasional.

Efortul imens depus de Ivanovic pentru a recupera deficitul din primul set s-a simțit însă din plin în setul doi, când ea a rămas fără vreo resursă de oferit exact atunci când avea nevoie mai mare. Scurta aceea în cross jucată cu o măiestrie impecabilă de către Simona, și pe care Ana a alergat-o cu toate resursele înainte de a se prăbuși epuizată pe bancă, a fost punctul care a ucis atât setul, cât și speranțele sârboaicei. “Luând în calcul că n-am mai câștigat un punct după aceea, nu cred că m-a eliberat de stres”, a răspuns Ana, încă dezamăgită, dar foarte politicoasă, la întrebarea dacă râsetele de după momentul cu banca au mai eliberat-o de tensiune. “A fost amuzant, într-adevăr, și aveam nevoie să mă opresc să-mi trag sufletul. Am crezut că am reușit o lovitură incredibilă, acel rever în lung de linie lovit mult din afara terenului, dar ea a răspuns cu un drop-shot fantastic. Cred că a fost punctul setului”, a spus Ana, și, într-adevăr, Simona a încheiat setul și turneul sârboaicei cu un hold federerian, în aproximativ 70 de secunde, înainte de a pierde în setul trei.

Ana a lăudat-o din plin pe româncă și a spus că o vede câștigătoare, pentru că are un joc în formă, pliat pe suprafața de la Singapore. Și s-a declarat mândră de efortul ei. Așa cum ar trebui să fie. Așa cum ar trebui să fim și noi de Simona. Al cărei turneu e excelent, orice ar urma de aici înainte.

 

You're welcome, Serena fans. #RomaniaForever

— Brodie (@MindTheRacket) October 24, 2014

And a huge tip of the cap to Simona Halep. That was honorable and incredibly fair of her.

— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) October 24, 2014

Serena Williams fans, there are seven words I want to see RIGHT NOW: „I am sorry, Simona Halep. Thank you!”

— Matt Zemek (@mzemek) October 24, 2014

Good for Simona Halep for coming back to win a set & putting Serena into semis. Gave the fans a real match. #WTAFinals

— Steve Tignor (@SteveTignor) October 24, 2014