Cine râde la urmă râde mai bine: Radwanska și Kvitova se califică în finala Turneului Campioanelor

De două ori s-a mai întâmplat ca o jucătoare cu două înfrângeri în grupe să se califice în finală – Amelie Mauresmo în 2003 și Venus Williams în 2009, însă niciuna nu a câștigat titlul. Anul acesta însă se va întâmpla, pentru că ambele finaliste sunt în această situație: au doar câte două victorii până acum. Poate din acest motiv nu pare acest turneu să atârne la fel de greu în palmares ca un Slam?

După grupe, Sharapova și Muguruza erau favorite; trei victorii din trei meciuri, toate destul de autoritare. Enter Agnieszka Radwanska și Petra Kvitova, prima un celebru agent provocateur, a doua o celebră kamikaze. Tot ce-a trebuit pentru acest dublu upset a fost ca Muguruza și Sharapova să șovăie și să nu-și mai găsească intensitatea din grupe.

Deci, ce s-a întâmplat? În prima semfinală învingătoarea a învins pentru că și-a impus, din nou, marca ei de joc. Vorbeam și după înfrângerea Simonei în fața Agăi (apropo, Radwanska creditează acel tiebreak ca fiind momentul de cotitură al turneului pentru ea) de faptul că Simona nu a putut să-și impună jocul. Este o idee importantă aici, și același gând mi-a trecut prin cap văzând cum Aga își țese pânza paralizantă și în jurul lui Garbine.

Jocul este esența identității unui tenisman. ”You are the way you play”, spunea unul dintre cei mai buni jurnaliști americani de tenis, John McPhee. A-ți impune stilul de joc are mai multe conotații și consecințe decât a câștiga meciul. Este negarea identității celuilalt, este câștigarea bătăliei la un nivel energetic mai subtil decât cel al punctelor, la nivel de chi, cum ar zice californienii.

E destul de rău să uiți cine ești în viață; toți cred că am trecut prin astfel de momente. Ceața existențială e paralizantă: nu mai poți lua decizii și nu mai poți seta priorități pentru că nu-ți mai e clar pe ce culoar alergi. La fel este și pe teren, acest model în miniatură al existenței umane. ”Garbine parcă nu mai știe ce să facă cu mingea. Pare pierdută acolo”, a remarcat Navratilova, cu ochiul ei ager. Asta se întâmpla în decisiv și era rezultatul jocului Radwanskăi, care are acest efect: descompune, sabotează, subminează.

Tot timpul, într-un meci de tenis se înfruntă două filozofii de joc, de viață, de a fi. Radwanska versus Muguruza ar fi putut fi exprimat și așa: atac versus apărare, forță versus finețe, directețe versus subtilitate. Nu fac absolut nicio judecată de valoare aici, stilurile ambelor sunt extrem de ”watchable”. Doar vreau să subliniez acest proces: un meci de tenis se câștigă și pentru că adversarul nu mai știe cine este și ce trebuie să facă pe teren. Mai mult, este atras ca într-o gaură neagră în stilul celuilalt: la un moment dat, Muguruza începuse lovească tăiat și să arunce loburi.

Emoția de la sfârșit a Radwanskăi, lacrimile ei, foarte rare la o jucătoare atât de cerebrală, vorbesc despre cât este de greu să faci ce a făcut ea în acest turneu: să crezi în cine ești până la sfârșit.

Petra Kvitova și Maria Sharapova au stiluri aparent foarte asemănătoare. La o privire mai în detaliu, îi acord Kvitovei un avantaj la varietate și finețe, și Mariei la anduranță și constanță. O declarație mi-a atras atenția în mod deosebit, a Petrei, imediat după victorie: ”Știam că am jocul necesar să o bat.” Aici sunt două lucruri de remarcat. Primul este că da, Petra Kvitova are jocul necesar pentru a bate pe oricine din WTA la ora asta, și a și făcut-o. Este singura jucătoare care are victorie în două seturi la Serena anul acesta. Al doilea lucru este încrederea ei. Cu alte cuvinte, Kvitova știa că este doar o chestiune de execuție: singura întrebare era dacă va reuși să facă pe teren ceea ce știa că este capabilă să facă.

Și a reușit. Este rar când o vezi pe Maria Sharapova împinsă în spate de forța loviturilor adversarei; această onoare îi revine de obicei Serenei Williams. Dar Petra Kvitova este, după Serena, cea mai spectaculoasă shotmaker din circuitul feminin. Este o priveliște uimitoare cum pot loviturile ei să îmbine viteza, traiectoria razantă și unghiurile închise. Este tenis cu risc ridicat, dar și cu recompense la fel de ridicate. Faptul că a zi a putut să execute a expus-o pe Sharapova și i-a luat din timpul necesar pentru a se poziționa și a-și dezlănțui propriile lovituri.

Victoria Petrei nu a fost simplă și nici sigură. Condusă cu 5-1 și două breakuri în setul doi, Kvitova putea foarte bine să se lase pradă fricii și să joace prudent. Dar acesta nu este stilul ei de joc. Așa că s-a urcat pe toate mingile și le-a pocnit cu sete, în toate colțurile. A continuat cu acest joc și în tiebreak, înșirând-o pe Maria dintr-o parte în alta a terenului. Presată și înghesuită, Sharapova a greșit. Amândouă joacă mare și tare, dar Petra a fost cea care și-a impus jocul: mai mare, mai tare, mai repede.

Avem deci două finaliste care au venit bandajate și șchiopătânde la Singapore, una cu răsuflarea tăiată, alta fără suficiente antrenamente. Iată-le pe amândouă în picioare ultimele, și datorită acestui lucru: au jucat până la capăt pe mâna lor. Mâine, vom avea un nou episod din acesta eternă bătălie existențială a stilurilor și filozofiilor de joc. Deci, agentul provocator, sau kamikaze-le? Nu am preferințe. Tot ce sper este ca fiecare să rămână până la sfârșit fidelă sieși. E glorie și în victorie, dar și într-o înfrângere în care nu te trădezi pe tine.