Cinci gânduri după Nole – Rafa #34, bătălia de la Monte Carlo. La ce să ne așteptăm în continuare

 

 

Una dintre poveștile lui 2011 a fost seria interminabilă, sufocantă, dramatică, ziceți-i cum vreți, de victorii reușite de Nole asupra lui Rafa, două dintre ele venind chiar pe zgură. Toate cele șapte victorii au venit în finale, sârbul impunându-se, pe rând, la Indian Wells, Miami, Madrid, Roma, Wimbledon, US Open și mai apoi, în 2012, la Australian Open, scuturându-i tot mai puternic încrederea lui Rafa. Concluzia generală a fost că Nadal, care a pierdut pe parcursul acestei perioade nu numai titluri, ci și șefia clasamentului ATP, are o problemă legată de matchup-ul cu Djokovic. S-a vorbit chiar de un complex, însă Nadal a refuzat ideea, sugerând, în stilul său caracteristic, că trebuie să muncească mai mult ca să-l poată răpune pe noul lider. Ceea ce a și făcut și, într-un final, a și reușit, reechilibrând balanța în 2012, an în care a răspuns cu propria sa mini-serie de finale câștigate consecutiv, la Monte Carlo, Roma și Roland Garros. După aceste trei victorii, aceeași concluzie generală, vocea publicului, a conchis că Nadal a soluționat rebusul și a readus această rivalitate a prezentului pe picior de egalitate. Ulterior, accidentarea și absența lui Rafa au trecut pe plan secund sau terț discuțiile legate de meciurile celor doi. Până la Monte Carlo 2013.

 

Sentimentul cu care au rămas mulți însă, a fost că victoriile din 2012 ale lui Rafa au venit cu un oarecare asterisc. La Monte Carlo, meciul a venit într-un context în care Nole era evident afectat după un deces în familie. La Roma, sârbul a acuzat o greșeală de arbitraj care i-ar fi afectat concentrarea pe final de prim set, în vreme ce la Roland Garros, până și Rafa a admis că întreruperea meciului din cauza ploii, într-un moment în care Nole pusese stăpânire aproape completă pe meci, l-a avantajat pe el. A nu se înțelege că scad câtuși de puțin din meritele lui Rafa pentru acele trei victorii, dar ideea e că poți câștiga un meci sau mai multe și fără să depășești o problemă de match-up care te dezavantajează. Mai ales atunci când te numești Nadal și ai o ambiție fără margini.

 

La Roland Garros, el a lăsat absolut totul pe teren ca să obțină o victorie fundamentală pentru continuarea carierei lui. “După US Open am zis: Știu ce trebuie făcut ca să îl bat. Apoi întrebarea a devenit: Sunt capabil să fac ceea ce știu că trebuie să fac? Există teorie și există ceea ce poți face. În Australia, aș fi putut câștiga, dar… Nu am fost în cea mai bună condiție mentală. Acum sunt aici, am reușit, am făcut tot ce am putut ca să câștig meciul acesta. Pentru mine, e o emoție grozavă. Dacă aș fi pierdut acest meci, pentru mine ar fi fost foarte greu. De aceea am simțit că trebuie să dau absolut totul în acest meci” – a sunat declarația lui Rafa de atunci.

 

Trei victorii grele, dar pe deplin meritate, vorba șablonului cu care ne încântă auzul comentatorii de fotbal. Dar ele au venit pe zgură, suprafață pe care Rafa obișnuia să nu stea la discuții cu nimeni, nici măcar cu Nole. E lesne de presupus că sârbul trebuie să fi simțit, mai ales după Roma și după Paris, că i-au scăpat șansele printre degete, că i-a lipsit prea puțin ca să-și mențină și continue dominația asupra lui Rafa. E lesne de închipuit că Nole a numărat zilele până la revenirea pe teren a lui Nadal, ca să primească o nouă șansă să-și certifice, complet și incontestabil, dominația asupra tenisului. El este numărul 1, el este jucătorul care trebuie să se valideze cu fiecare ocazie când apare pe teren. Restul sunt challengerii. Îi supusese pe Federer și pe Murray. Dar, până duminică, Nole era un lider bătut de trei ori la rând de numărul 5 mondial. Adăugați la asta seria respectabilă al lui Rafa (18 victorii consecutive), plus contextul istoric (ce provocare enormă să fii acela care intră în istorie drept omul care l-a bătut pe Nadal la Monte Carlo după 8 ani!) și ne rezultă o miză enormă. Uriașa dorință a sârbului de a înclina din nou balanța meciurilor cu Nadal în favoarea lui s-a văzut în startul furibund de meci, în felul în care l-a ținut la respect pe prietenul său. A fost la două puncte de un set la zero, iar per ansamblu, cu toată revenirea ulterioară a lui Rafa, a fost cel care a controlat cu autoritate destinul finalei monegasce, pe care a încheiat-o cum a început-o, cu o serie de 11 puncte din ultimele 12.

 

Concluzia în mai puține vorbe? Finala de la Monte Carlo a repus pe tapet problema pe care Nadal o are în meciurile cu Djokovic, și pe care o va avea și în continuare. Armele lui Rafa, atât de eficiente împotriva a 95 la sută din circuit, nu îl mai rănesc pe Novak. Novak, care, în caz că mai e cineva care se îndoia, traversează vârful carierei lui, este prea încrezător și prea acomodat cu stilul lui Rafa ca să mai sufere. Dacă meciul e dus de spaniol pe tărâmul unei confruntări strict fizice, și acolo Djokovic primează. Iar tehnic vorbind, Nole își trage seva din rezultatele unei ecuații simple: reverul lui Djokovic face față cu succes forehand-ului (sau fearhand-ului, cum zice Brad Gilbert) lui Rafa. Ba chiar se întâmplă să preia controlul punctului din momentele în care e atacat pe această parte, tocmai pentru că e atât de confortabil să lovească BH pe lung de linie. Tradițional, Rafa are un obicei în a se duce foarte mult pe reverul adversarului, iar Nole e extrem de bun în a se apăra pe această parte. E o secvență care se repetă obsedant și care-l hrănește pe sârb.

 

Invers, forehand-ul lui Nole e mai bun decât reverul lui Rafa, segment din care sârbul și-a tras multe puncte în finala de la Monte Carlo, inclusiv recuperarea de la 2-4 din setul secund. Nadal trebuie să rezolve acest deficit, altfel o să aibă probleme majore în continuare cu Novak, care pare să aibă un avantaj de cel puțin 55 vs 45 la sută în orice meci pe care l-ar începe acum cu rivalul său spaniol, inclusiv pe zgură. Ceea ce e o mare schimbare în peisaj. Și ceea ce ne duce la punctul 2.

 

 

 

Dacă admitem că Djokovic pornește cu prima șansă în meciurile cu Nadal, este atunci logic să-l plasăm deja în postura de favorit pentru următorul Slam, singurul care îi lipsește din peisaj? Cel mai probabil, da, pentru că încă o dată motivația de a pune mâna pe un trofeu de care n-a reușit să se apropie s-ar putea să îi asigure suficientă energie și inspirație încât să treacă de cele șapte meciuri de la Paris. Nole e încă vulnerabil la meciuri-capcană până să ajungă în finală (vezi Seppi, Tsonga la Roland Garros 2012, Wawrinka la AO 2013), însă e predispus în a le câștiga pe toate, indiferent cât de dramatice devin ele pe parcurs, asta pentru că acel ‘crazy look’ – termen cu care obișnuim să catalogăm reacția sârbului în momentul în care e încolțit, e cu spatele la zid – îl ajută să iasă cu fața curată din situații mai mult decât limită. 

 

Sigur, un meci de trei seturi din cinci pe zgură cu Nadal e altceva decât unul 2/3 seturi, iar Rafa n-a pierdut decât unul singur de acest gen la Paris, faimosul episod Soderling. Dar toate recordurile sunt făcute pentru a fi oprite. Și la Monte Carlo avea o singură înfrângere în 10 ani, iar asta nu l-a împiedicat pe Djokovic să-și facă de cap. Chit că ele te și ajută, astfel de cifre nu-ți țin de cald. Trebuie să le confirmi într-un eventual meci direct, caz în care ne întoarcem la discuția de la punctul 1.

 

Dar dacă meciul direct cu Djokovic nu se întâmplă? Atunci Nadal rămâne fără doar și poate marele favorit. Cine ar putea să-l oprească însă pe sârb? Nu-s prea multe răspunsuri. Fie una dintre acele experiențe cu spatele la zid, în care mersul pe sârmă (a se citi salvarea mingilor de meci, Tsonga probabil că încă mai reflectează la asta) se întoarce împotriva lui, iar Djokovic se prăvălește într-o fază preliminară a turneului. Sau, a doua opțiune, poate Federer.

 

După două luni de pauză, elvețianul e o mică enigmă. Dacă va ajunge la Paris fresh și reîncărcat, Roger ar putea să mai joace încă o dată rolul spoilerului pentru Novak, așa cum a făcut-o în 2011, când un Federer în poate cea mai spectaculoasă apariție a sa din ultimii 3 ani a oprit seria istorică de victorii a sârbului. Ce-i drept, pe zgură RF a pierdut loud and clear ultimele două meciuri directe cu ND, dar după patru luni absolut modeste, elvețianul e dator cu o mutare. Iar el s-ar putea să creadă că Roland Garros 2013, în tot acest context volatil, în care Nole, Andy și Rafa alternează momentele sublime cu cele de vulnerabilitate, nu-i este deloc interzis. Ceea ce ne duce, evident, la punctul 3.

 

 

 

 

În continuarea ideii de la punctul 2, e lesne de înțeles că tabloul joacă un rol major pentru șansele celor trei, mai ales în contextul în care Nadal va fi, cel mai probabil, locul 5 ATP la ora începerii Roland Garros. Dar dacă organizatorii au alte planuri? Aparent, chiar au. Guy Forget, membru în comitetul de organizare a RG, a spus-o cât se poate de clar, imediat după finala de la Monte Carlo. “E părerea mea, momentan, dar n-ar fi ilogic să schimbăm ordinea capilor de serie. Wimbledon face asta deja. Ar fi păcat ca Nole și Rafa să fie în același sfert de tablou”, sună declarația lui Forget.

 

Din punctul de vedere al organizatorilor, care s-ar vedea privați astfel de o finală de cinci stele, ar fi, într-adevăr, păcat. Dar ar fi corect, oare, să schimbe capii de serie după modelul Wimbledon? Britanicii au făcut asta în principal pentru a restabili un pic de dreptate pentru jucătorii de iarbă, care, din cauza sezonului foarte scurt pe această suprafață, se vedeau depășiți ușor în clasament de specialiștii pe zgură. Dar această idee a fost aplicată în anii în care diferențele dintre suprafețe erau chiar evidente, ceea ce nu mai e cazul de ceva ani. Or sezonul de zgură e clar mai lung decât cel de iarbă, deci logica folosită de Wimbledon nu se poate aplica aici. Sigur că ar fi moral să-l protejezi pe omul care a câștigat atâtea și atâtea titluri la Paris, însă în mod clar vor fi discuții dacă e moral să-l urci pe Nadal între primii patru capi de serie (și dacă da, pe ce poziție? pe prima? pe a doua? după ce raționament?) și dacă e moral să faci o regulă dintr-o excepție. Orice decizie se va lua, clasamentul ATP al lui Nadal va transforma de unul singur Roland Garros într-un turneu special. 

 

 

 

 

Ne întoarcem rapid la Monte Carlo. Nu toate lucrurile care derivă din această înfrângere sunt neapărat sumbre pentru Rafa. Sentimentul meu e că el a jucat cu o presiune în plus pe piept și pe umeri la această ediție, presiune dată de perspectiva de a-și apăra, încă o dată, trofeul. Oricât de spectaculoase sunt aceste recorduri, ele se pot transforma într-un balast atunci când cifrele care le compun devin tot mai mari, tot mai apăsătoare. Să nu pierzi 46 de meciuri la rând la același turneu – ultima înfrângere a venit acum 3.658 de zile, adică într-un moment în care Federer, de exemplu, încă nu avea niciun titlu de Grand Slam, iar Lleyton Hewitt era liderul mondial la zi – e în sine o performanță aproape ireală, demnă, cum ziceam, de cărțile de istorie ale tenisului și greu de imaginat că va fi repetabilă. Adăugați la seria de la Monte Carlo seriile de la Barcelona (șapte titluri în opt ani, cu excepția venind pe motiv de absență), Roma (șase titluri) și Roland Garros (șapte titluri) și vorbim despre HI7TORY în forma ei cea mai pură. Însă cred că faptul că a pierdut la Monte Carlo îl va ajuta, de fapt. Îl va scăpa de o presiune inutilă, o greutate care i-a scăzut din mojo-ul cu care a intrat pe teren. Comparativ, între atitudinea lui de la Indian Wells, unde a părut ca un copil scăpat în magazinul de jucării, și Monte Carlo, unde l-am perceput destul de întunecat, e o diferență uriașă. În fapt, cred că nici el n-a fost prea afectat de eșec, tocmai din acest motiv. “Trebuia să se întâmple într-o zi, no?” Yes, Rafa. Let’s move on. Către punctul 5.

 

 

 

În urmă cu câțiva ani, după 2009, la Federer au început să apară tot soiul de înfrângeri de neconceput anterior, dar perfect normale altminteri. Nimeni, nici măcar Roger, nu poate trece prin atâtea sezoane consecutive fără să piardă mai mult de trei, patru meciuri. După anii lui excepționali, Federer a început să piardă meciuri ici, colo, adică și altele decât cele la Nadal și, ocazional, Murray sau Djokovic. Așa au apărut discuțiile despre complexul Berdych sau chiar Tsonga. Ulterior, Federer a reașezat barca la un curs firesc, continuându-și netulburat seria prezențelor în fazele avansate ale Slam-urilor, în pofida vârstei tot mai înaintate. Cum am mai scris, asta în sine reprezintă o dovadă uriașă de continuitate la cel mai înalt nivel. A mai pierdut la Djokovic, Nadal și Murray, a mai câștigat Slam-uri, a fost și este mereu acolo. Dar nu mai e invincibil.

 

Cred că Nadal se pregătește de o astfel de metamorfoză. Afară de kriptonita Djokovic și de partea neplăcută a sezonului pentru el (hard indoor), Rafa obișnuia/obișnuiește să bată cam tot ce trebuie să bată. Cred că pentru el va urma o perioadă de ajustare, în care va trebui să accepte că va avea parte de proprii săi Berdychi și Tsongi. Va fi suficient ca și alți jucători, alții decât Djokovic, să simtă mirosul de sânge. Dacă e ceva ce-i unește pe toți jucătorii de tenis, e faptul că ei simt când unul de-al lor e vulnerabil, prind curaj și atacă. Iar Rafa, de exemplu, e mai vulnerabil la big-hitterii care prind o zi în transă, precum Rosol, de exemplu. La Monte Carlo, Tsonga, de exemplu, în pofida unei evoluții execrabile în primul set, a putut întoarce meciul aproape nesperat în setul secund, în vreme ce Dimitrov a avut șansa vieții în fața ochilor. Astfel de cazuri se vor mai întâmpla. Nu e o dramă, evident. Ca și Roger, Rafa va continua să fie mereu acolo. Se va ajusta, va găsi soluții. Va scoate din joben turnee precum cel de la Indian Wells. Doar că va fi mai predispus la (mai multe) înfrângeri. Nu vă îngrijorați. S-ar putea să ne placă și mai mult felul în care el va evolua în partea a doua a carierei.