Cele mai importante șapte calități necesare celor care scriu despre tenis
Cei mai buni dintre aceia care scriu despre tenis sunt întotdeauna capabili să-și păstreze calmul, oricât de extraordinare ar fi fost evenimentele care s-au desfășurat pe teren.
„Hai, Dr. Watson, treci și scrie-ți articolul pentru site!” Așa m-a trezit soțul meu într-una din dimineți.
Am rămas o clipă buimăcită, căutând sensul cuvintelor pe care tocmai le auzisem, după care, cu ușurare, am izbucnit într-un hohot de râs interminabil. Nu-mi trecuse niciodată prin cap o asemenea comparație, însă adevărul e că, la fel ca Dr. Watson, îmi petrec o bună parte din timpul liber pe care îl am la îndemână scriind pe un site texte diverse, dar care au mereu același subiect. Hohotul meu de râs nu era însă justificat numai de plăcerea unei glume reușite. Râdeam și de bucurie. Fără să știe, soțul meu îmi dăduse o idee despre cum aș putea aborda un subiect la care mă gândeam de ceva vreme. Un text care să vorbească despre ceea ce înseamnă să scrii bine despre tenis.
Știam ce vreau să scriu, dar asta nu rezolva decât pe jumătate problema. Cealaltă jumătate a ei se referea la cum voi face acest lucru? Cum să scriu bine despre ce înseamnă să scrii bine despre tenis? La această întrebare încă nu aflasem răspuns în momentul în care soțul meu, folosind în glumă apelativul „Dr. Watson” pentru a mi se adresa, mi-a oferit soluția. Întotdeauna am crezut că munca celor care scriu despre tenis are o latură detectivistică: căutarea de indicii în jocul sportivilor, găsirea acelora care sunt cu adevărat importante, unirea punctelor pentru a ajunge la niște concluzii pertinente, toate sunt condiții necesare pe care trebuie să le îndeplinească orice text bun despre tenis. Da, ca de multe alte dăți când am fost în impas, soțul meu îmi oferise soluția: pentru acest articol, aveam să le cer ajutorul unor prieteni vechi, pe care îi cunoscusem în copilărie și care au rămas de atunci și până acum, indiferent de forma pe care o iau întâlnirile noastre, aceleași cunoștințe încântătoare care mă delectează, mă amuză și mă inspiră deopotrivă: Marele Detectiv și Cel Mai Bun Prieten Al Său.
Cu Sherlock Holmes și Dr. Watson m-am întâlnit prima dată într-o după-amiază pe care mi-ar face plăcere s-o declar ploioasă, pentru a se potrivi cu originea celor doi, doar că nu-mi amintesc deloc detaliile legate de vreme, ci doar pe cele legate de dispoziția mea. Mă săturasem până peste cap de cărțile mele cu coperte de carton, viu colorate, pe care tronau, în toată splendoarea lor, prințese feeric îmbrăcate și prinți galanți, regine și regi pompoși. În egală măsură, mă săturasem de conținutul lor, indiferent că era vorba de basmele autohtone ale lui Ispirescu sau de poveștile cu iz nordic ale lui Andersen. Știam pe de rost majoritatea textelor, iar în rarele ocazii în care nu le știam logica magică a poveștilor îmi era deja mult prea familiară ca să nu pot anticipa, cu destulă acuratețe, sfârșitul. Cărțile mele de copil mă plictiseau.
Așa se face că, în acea după-amiază de care vorbeam mai sus, m-am apucat să studiez acea parte a bibliotecii care, în mod normal, îmi era interzisă, deoarece „nu era pentru copii”. De degete mi s-a lipit o cărțulie mică și extrem de urâtă. Un sfert din cotorul ei era sfâșiat, iar filele îi erau îngălbenite și zgrunțuroase la atingere. Puteam să jur că era cea mai urâtă carte pe care pusesem vreodată mâna în viața mea. Coperta era și mai odioasă. Pe un fundal de un cenușiu lugubru, erau desenați doi bărbați urâței. Unul înalt și slab, îmbrăcat într-o haină lungă și roz, cu o pălărie ciudată pe cap și cu un braț întins înainte, se afla parcă în urmărirea cuiva. Al doilea, mai în vârstă, gras și cu mustață, purta haine negre, joben și baston și se afla imediat în spatele celuilalt. Cartea asta nu semăna cu nici o alta care se aflase în mâinile mele, iar titlul primei povești de care am dat când am deschis-o nu semăna cu nici un altul pe care-l citisem vreodată. Nu era vorba nici despre capre, nici despre iezi, nici despre împărați, nici despre balauri, ci despre un om cu buza răsucită. Titlul inedit îmi pulsa în tâmple, așa că trebuia să știu despre ce era vorba. Drept pentru care m-am ascuns cu tot cu cartea cea urâtă într-un cotlon al casei în care obișnuiam să mă retrag pentru a citi ferită de privirile iscoditoare ale celor mari.
A fost o corvoadă. Oricât de tare îmi chinuiam mintea ca să pricep, oricât de mult încercam să storc de explicații faptele care se derulau pe pagină în fața ochilor mei, oricât de sigură eram la un moment dat pe mine, tot nu înțelegeam. Cu lacrimi de frustrare, mă găseam, cu fiecare povestire nouă, la mila d-lui Holmes, singurul care dădea de capăt încurcăturilor și înhăța sensul adevărat al întâmplărilor. A fost o revelație, prima dată când realizam puterea extraordinară a celor care știu să interpreteze faptele. A fost o lecție despre interpretare, eficiență și pasiune, o lecție pe care am ținut-o minte și la care apelez de fiecare dată când sunt în impas.
Ca acum, când, pentru a compune acest text, am nevoie de ajutorul celor doi prieteni ai mei din copilărie. Dar să o luăm cu începutul.
Să intre Sherlock Holmes. Cel mai mare detectiv al lumii. Unul dintre puținele personaje imaginare care a depășit granițele dintre realitate și ficțiune, devenind mai puternic decât creatorul său (Arthur Conan Doyle a fost nevoit să-l resusciteze, după ce îl omorâse, pentru că presiunea din partea publicului a fost imensă). Pentru mine, însă, Holmes rămâne, mai înainte de toate, o sumă de trăsături esențiale pentru oricine realizează un act de interpretare. Prin urmare și pentru cei care scriu despre tenis. Despre aceste trăsături vreau să vorbesc în cele ce urmează.
1. În primul rând, este vorba, desigur, de știința deducției și a analizei, abordabilă doar pentru cei care nu se mulțumesc doar să vadă, ci vor să observe. Nu poți să scrii despre tenis dacă nu îndeplinești măcar această condiție. A vedea și a observa nu sunt sinonime niciodată, cu atât mai puțin în tenis, unde viteza jocului face atât de dificilă observația.
2. În al doilea rând, trebuie adusă în discuție capacitatea de a identifica faptele semnificative. „Este de cea mai mare importanță în arta deducției să fii capabil să recunoști, dintr-un număr de fapte, care sunt accidentale și care sunt vitale. Altfel, energia și atenția îți sunt disipate în loc să fie concentrate”, spune la un moment dat Holmes. Altădată, vorbind despre metoda sa, la baza căreia se află interpretarea „fleacurilor”, declară: „Exact lucrurile acestea foarte simple sunt extrem de susceptibile de a fi trecute cu vederea”.
Cam da. Este esențial pentru cei care scriu despre tenis să izoleze, din sumedenia de lucruri care se întâmplă în timpul unui meci, pe acelea cu adevărat semnificative și să le despartă de cele triviale. O selecție bună a lucrurilor care merită reținute și interpretate poate să ridice un articol despre tenis la înălțimi nemaivăzute. O selecție defectuoasă poate să scufunde textul în derizoriu și ridicol mai repede decât îi trebuie cuiva să pronunțe cuvântul „e-șec”.
Tot aici se încadrează și un alt aspect al metodei pe care o pune în aplicare marele detectiv. „Este o greșeală capitală să teoretizezi înainte de a avea date. Inconștient, începi să deformezi faptele pentru a se potrivi cu teoriile, în loc de a potrivi teoriile astfel încât să se alinieze cu faptele”, spune el. Iar eu, ciulind bine urechile, aș spune că tentația de a potrivi faptele pentru a servi unei mesaj prestabilit pe care un articol despre tenis dorește să-l transmită este probabil cel mai scurt drum către pierderea credibilității pentru cineva care scrie despre tenis.
3. În al treilea rând, intră în ecuație arta de a găsi sensul corect prin interpretare. Interpretarea jocului în sine, a gesturilor și a cuvintelor jucătorilor pentru cititori este pâinea de toate zilele a celor care scriu despre tenis. În aparență, este cel mai ușor lucru din lume. În realitate, este înfiorător de greu. Jocul are o mie de fațete, în funcție de locul fizic și emoțional din care privești. Gesturile și cuvintele au și ele o grămadă de nuanțe, mai ales în medii atât de multiculturale cum sunt circuitele profesioniste de tenis. Sensul corect a ceea ce se întâmplă la scară mică, într-un meci, sau la scară mare, într-un sezon sau un an, este greu de descâlcit. Adevărul despre ceea ce s-a întâmplat pe teren sau în spatele ușilor dincolo de care camerele de vederi nu au acces este greu de atins, dar am găsit de fiecare dată folositor sfatul lui Holmes: „Atunci când ai eliminat imposibilul, orice rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul”.
4. În al patrulea rând, trebuie să fac referire la puterea de muncă. „Nu îmi amintesc niciodată să mă fi simțit obosit de muncă, deși lenea mă epuizează complet”, declară Holmes despre sine într-o povestire, pentru ca în altă parte să completeze cu una dintre cele mai faimoase replici ale sale: „Dă-mi probleme, dă-mi de lucru, dă-mi cea mai încâlcită criptogramă sau cea mai complicată analiză și mă aflu în mediul meu”. Dr. Watson, care este nu numai prietenul de nădejde al marelui detectiv, ci și naratorul majorității povestirilor, adaugă și el: „Când se afla la capătul puterilor, energia și versatilitatea sa erau cele mai admirabile”. Și aici este o lecție bună de însușit. Să scrii – în mod constant și bine – despre tenis, un sport care nu se oprește niciodată, presupune toate astea: mult lucru, mult efort, tone de energie și o capacitate de a deveni, precum Holmes, orice este nevoie să devii, astfel încât să dai la capăt de sensul corect.
5. În al cincilea rând, vine dorința de a te expune. Pentru cei care sunt familiarizați cu aventurile lui Holmes, nu este un secret că există cineva care îl depășește pe acesta în ceea ce privește acuitatea observației și puterea deducției. Fratele său mai mare, Mycroft, îl surclasează la aceste capitole, însă, spre deosebire de marele detectiv, nu utilizează decât extrem de rar calitățile de care dispune. Pentru că, aflăm de la Sherlock, fratele său nu are nici energia, nici ambiția, nici simțul practic pentru a construi un caz, în mod sistematic. Poate că asta este explicația la o întrebare pe care mi-am pus-o foarte des: de ce există atât de multe comentarii bune despre tenis în subsolurile articolelor de pe site-urile dedicate sau pe forumuri, însă în schimb există atât de puțini scriitori buni despre tenis?
6 și 7. Ar trebui menționat, în al șaselea rând, calmul imperturbabil. Orice se întâmplă, oricât de tare se precipită lucrurile, oricât de mult își pierd uzul rațiunii cei din jurul său, Holmes rămâne impasibil, nemișcat în determinarea sa de a-și duce misiunea la capăt, aflat deasupra emoțiilor de tot felul care dau târcoale semenilor săi. Jumătate admirativ, jumătate îngrozit de această calitate a lui Sherlock, Dr. Watson îl numește în diverse ocazii „automat” sau „mașină de calculat”.
Însă calitatea care-i permite marelui detectiv să descâlcească lucrurile atunci când toți ceilalți se dau bătuți vine cu un preț. Unul foarte mare: lipsa a ceea ce, în termeni moderni, numim inteligență emoțională. Într-una din povestiri, naratorul își descrie prietenul drept „un creier fără inimă, pe atât de lipsit de înțelegerea umană pe cât de eminent ca inteligență”. În genialul serial produs de BBC, în care cele două personaje principale sunt jucate de egal genialii Cumberbatch și Freeman, Sherlock este întrebat dacă știe ceva despre natura umană. Iar răspunsul său vine rapid, fără urmă de ezitare: „Natură? Nu. Umană? Nu”.
Spre norocul lui, însă, are un prieten și partener de încredere, care compensează această lipsă. Dr. Watson, care povestește neobosit aventurile lui Sherlock Holmes și care este întotdeauna gata să-i stea alături, oricât de teribile ar fi întâmplările în care se vâră marele detectiv, are toate acele calități care sunt de obicei asociate cu inteligența emoțională, începând cu bunătatea arătată celor aflați în nevoie și terminând cu meticulozitatea intervențiilor sale, atunci când prețiosul lui prieten se află în pericol.
Cei mai buni dintre aceia care scriu despre tenis sunt întotdeauna capabili să-și păstreze calmul, oricât de extraordinare ar fi fost evenimentele care s-au desfășurat pe teren. Nu e simplu. Ba chiar aș spune că e îngrozitor de greu. Însă cei care scriu bine despre tenis știu că, din momentul în care toate faptele au fost puse în ordine, deducțiile realizate și analiza completă, este cazul să-l cheme pe Dr. Watson pentru a-i încredința în mâini povestea. Acea poveste care nu se lasă spusă decât dacă la mijloc există bunătate, compasiune, empatie, chibzuință și meticulozitate.
