Cei care pot şi cei care nu pot. Povestea unui meci cu Mergea

Meci de dublu la turneul ATP de la Houston: Blake / Querrey (SUA) – Marx (GER) / Mergea (ROU). 

O (altă) poveste despre amărăciune, despre şanse ratate, despre cei care pot şi cei care nu pot. Despre adversari care şi-au dorit mai tare victoria. Aţi mai auzit povestea asta, nu-i aşa? Uitaţi-vă la poza lui Marx şi a lui Mergea înainte de a citi mai departe. Felul în care Mergea îşi ţine racheta peste faţă, chiar dacă poate e o atitudine căutată de fotograf, spune multe…

Una peste alta, la începerea meciului, cele două perechi erau la egalitate.

Ca să încep cu partea mentală, în week-end, atunci cînd Querrey pierdea, după un meci terminat 3-1 în faţa lui Djokovic, şansa de a duce meciul de Cupa Davis dintre SUA şi Serbia în al cincilea meci, cel decisiv, Mergea se uita de departe cum România, fără nici un jucător veritabil de dublu căci pe el nu îl chemase Andrei Pavel, iar Tecău nu se refăcuse după accidentarea de acum 3 săptămîni, pierdea cu 5-0 în faţa Olandei.

Chiar mai departe de acest amănunt, egalitatea persista. Suma locurilor în clasament pentru cele două perechi era cam aceeaşi (şi oricum erau toţi între locurile 61 şi 83), suma vîrstelor era cam aceeaşi (toţi între 25 şi 33 de ani). Ceea ce Marx şi Mergea aveau în plus ca omogenitate datorată faptului că jucau de mai mult timp împreună, Blake compensa prin forma la dublu din acest an, cu un titlu cîştigat chiar în faţa lui Tecău şi Mirnyi. Erau şi mici diferenţe. De exemplu americanii erau de foarte departe mai buni jucători de simplu, dar asta, chiar dacă dă un plus la serviciu, să zicem că nu e decisiv în meciuri de dublu. Americanii erau şi la ei acasă, dar cînd meciul e în primul tur, la ora 15.30, într-o zi de marţi, publicul nu este totuşi de speriat. Marx avea pe umerii tricoului nişte dungi negre, restul fiind cu tricouri absolut alb, dar acestea erau bune doar pentru a deosebi jucătorii pe ecran, la fel cum utile erau bentiţele “alor noştri” vs. şapca unuia dintre americani. Erau, deci, premise pentru un meci echilibrat.

Realitatea de pe teren s-a dovedit cu totul alta. După un entuziasmant 4-0 de început, totul a început să se clatine. Serviciu făcut, break, iar serviciu şi era 4-3. Apoi s-a urcat la 5-3 şi părea că totul poate să revină la normal. Şi chiar dacă nu imediat, la 5-4 urma serviciul şi primul set putea să fie gata. Dar nu a fost, şansa a fost ratată. S-a făcut 5-5 şi setul s-a prelungit. Nimic nu părea să fie altfel decît în primele 4 ghemuri, doar că mingile care se duceau în fileu sau zburau afară treceau de data asta puţin peste fileu sau atingeau linia şi viceversa. Curat Lefter Popescu!

La 5-5 sînt două gheme grele, pentru că orice eroare costă şi poţi să te impui sau să pierzi chiar în prag de tie-break. Şi a fost 40-15 pe serviciul adversarilor şi două şanse pentru un break foarte important. Dar nici această şansă nu s-a materializat, loviturile nu au avut picul de claritate necesar pentru a se finaliza şi s-a ajuns, după un alt ghem normal, la tie-break. Unul fără poveste, terminat cu un 1-7 clarissim netulburat de nici o emoţie.

La dublu, faptul că pierzi setul 1 nu prea contează. Dacă reuşeşti să cîştigi setul al doilea, după ce l-ai pierdut pe primul, se ajunge la “11 metri”, adică într-un maxi tie-break care se joacă pînă la 10 puncte. Dacă îl cîştigi pe al doilea după ce l-ai cîştigat şi pe primul, scapi de acel maxi tie-break, adică de vreo 6-7 minute de tenis suplimentar.

Aşadar e de aşteptat ca după ce pierzi primul set să poţi lua totul de la început şi să faci ceea ce făceai ca să ajungi la acel 4-0 de la început. Aş… S-a făcut repede 0-2. Apoi a fost un 40-30 în care se putea face 1-2, dar o nouă şansă ratată, şi scorul s-a dus imediat la 0-4 la ghemuri. Adică tocmai pe dos faţă de primul set. Şi, ca şi în primul set, totul a început să se clatine, doar că pe dos. Serviciu făcut şi 1-4. Dar… atît. Breakul nu a mai venit, de fapt a venit destul de repede, dar un ghem mai tîrziu şi în cealaltă direcţie, încheind setul cu un 1-6.

Capul în pământ pentru învinşi, învingătorii fac cu mîna către public şi gata, meciul din turul 1 s-a terminat, urmează în turul 2, foarte probabil, meciul cu fraţii Bryan, cei doi care domină tenisul la dublu mondial de prin 2003 (de opt ori au terminat anul pe primul loc în cei 10 ani, inclusiv în ultimii 4 ani, şi asta fără a pune la socoteală cele 100 de titluri la juniori pe care le-au strîns înainte de a începe să joace la seniori)

****

Sînteţi trişti, dezamăgiţi, convinşi că românii nu pot niciodată să ajungă la final, că începuturile furtunoase se împotmolesc la mijlocul drumului şi se transformă în aşteptate înfrîngeri? V-am confirmat modul de a gîndi care ne face pe (prea) mulţi dintre noi să hiperbolizăm înfrîngerile de pe parcurs şi să ignorăm detaliile care ies din filmul pe care ni l-am construit în minte? V-aţi întrebat, alături de prea-discutatul eseu “De ce e România altfel” al lui Lucian Boia, de ce eşuăm mereu?

Da, rezultatul a fost 6-7 (1); 1-6, dar meciul a fost Blake / Querrey (SUA) – Marx (GER) / Mergea (ROU).

Iar felul în care Mergea îşi ţine racheta peste faţă, chiar e o atitudine căutată de fotograf, care nu spune nimic… Aşa că peste două zile mă voi uita la meciul lui Mergea şi Marx cu fraţii Bryan. În care, desigur…

 

 

* Răzvan Penescu este omul care face tot posibilul ca voi să puteți citi, de 11 ani de zile, cele mai bune cronici literare, de teatru, de filme, de muzică și multe alte lucruri frumoase pe LiterNet.ro, un proiect care merită toată susținerea voastră și care e dedicat în întregime culturii românești. Răzvan este, de asemenea, și Senior Manager la PwC și-l veți putea citi ocazional pe Treizecizero.ro