Cea mai fierbinte zi: cine își păstrează cel mai bine emoțiile sub control? Semifinale: Djokovic – Murray, Wawrinka – Tsonga

Trebuie să fi fost foarte ciudat pentru Novak când victoria autoritară cu Nadal n-a fost urmată de nicio festivitate de premiere. În loc de trofeu și conferința de presă a campionului, sârbul trebuie să se reseteze mental și să-și reamintească faptul că turneul nu s-a terminat, așa cum ar fi sugerat . Lucru suficient de greu și de serios, dacă însuși liderul mondial a simțit nevoia să-l adreseze la discuția cu jurnaliștii de după meciul cu Rafa: “Ei bine, scenariul ideal ar fi fost ca meciul acesta să fie în finală, iar acum să fi avut o cu totul altă discuție. Sunt conștient că e o victorie mare, de care mă voi bucura în această seară, dar mâine e o zi nouă și trebuie să depășim momentul. Suntem abia în sferturi, iar eu vreau să lupt pentru titlu, de asta sunt aici. Va trebui să-mi redirecționez cumva gândurile către semifinală”, a spus Djokovic, cu un ton sincer și ușor îngrijorat, ca și cum ar fi sesizat pericolul unui potențial moment-capcană. 

Adică așa numitul Letdown. Timingul în sporturi este de multe ori mai important decât i se dă credit. El poate decide sau influența campioni și destine, poate accentua sau, dimpotrivă, diminua diferențe de valoare. Există o lungă și documentată istorie a căderilor de formă de la o zi la alta în competiții asemănătoare ca format și ca durată cu Roland Garros: turnee finale, play-offs sau grupe. Teoria spune că o victorie emoțională, în care s-a investit enorm la nivel de așteptări sau a fost obținută cu un efort deosebit, vine adesea cu un preț. Iar prețul este că echipa sau sportivul în cauză să nu mai reușească să performeze la același nivel în meciul următor.  

Acum, nu se poate spune că Nole a investit enorm din punct de vedere fizic contra lui Nadal, însă știm cu toții că a investit mult timp, multă energie și, mai ales, foarte multă răbdare în vânarea acestui rezultat. Un rezultat care este concluzia unor mulți ani de eforturi imense. Că Nadal a fost sau n-a fost într-o formă de vârf în meciul din sferturi contează prea puțin pentru Djokovic. Vorbim despre un sportiv care a avut tăria de a încasa o serie de înfrângeri dureroase la Paris în ultimii ani, care a suportat presiunea așteptărilor sezon de sezon, care a ascultat mereu cum discursul public îi șușotea în ureche că trebuie să-l bată pe Nadal la Paris. Că el e singurul om care poate, și trebuie, să o facă. 

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun că Nole este într-un punct dificil la ora meciului cu Andy Murray, mai complicat decât pare la prima vedere. Riscul unei scăderi sau a unei dificultăți în a gestiona momentul există, și sunt convins că echipa lui Djokovic a avut grijă să lucreze pe această temă în ultimele câteva zeci de ore. Contribuie la acest risc tocmai faptul că l-a bătut pe Nadal, iar toată lumea îi atribuie implicit trofeul. În loc de “o cu totul altă discuție”, cum s-a exprimat sârbul, el trebuie să treacă de două meciuri deloc simple. Trebuie să confirme acea victorie cu un titlu, altfel, sentimentul, al lui și al publicului, va fi cel al unei ocazii ratate. 

Primul dintre aceste două meciuri va fi și marea capcană. Dincolo de fileu stă Andy Murray, proaspăt căsătorit, proaspăt ClayGoat, proaspăt mental. Da, head-to-head-ul e covârșitor în favoarea lui Djokovic în ultima perioadă: anul acesta, el a câștigat toate cele trei meciuri (două dintre ele cu un 6-0 în decisiv care a rupt bruma de echilibru de la un moment dat), iar per total, sârbul le-a tranșat pe ultimele șapte. Însă nu e un match-up care să suporte la nesfârșit o astfel de dezechilibrare a balanței: mai devreme sau mai târziu, Murray va pune capăt acestei serii de înfrângeri: de ce nu exact atunci când nimeni nu-i dă vreo șansă? N-ar fi prima oară când britanicul strică o petrecere pusă pentru Novak. Sârbul a făcut referiri, de-a lungul timpului, la finala US Open 2012 drept un meci pe care se aștepta să-l câștige. După cum n-ar fi prima oară când Novak ajunge în mare formă într-o semifinală la Paris, dar nu reușește să sară pârleazul.

Cum spuneam, uneori timingul bate match-up-ul în importanță. Timingul de acum ne spune că pe Nole apasă în continuare presiunea câștigării acestui titlu, în vreme ce Murray n-are absolut nimic de pierdut. Neinclus prea mult în discuții despre trofeu, britanicul a mers pe sub radar în tot acest turneu, în ciuda unei serii de 15 victorii consecutive pe zgură. Ca și Djokovic, Murray e neînvins anul acesta pe suprafața roșie.  

Al doilea motiv care face acest meci foarte greu pentru Nole este forma lui Murray, mai bună la acest moment ca a lui Nadal. Da, poate suna ca o blasfemie când vine vorba de Roland Garros, dar suntem în 2015, iar unele lucruri s-au schimbat. “Se mișcă mai bine, servește mai bine și întotdeauna a simțit bine mingea. E un jucător foarte talentat, mai este, de asemenea, un luptător și are experiență în ce privește meciurile mari”, a comentat Djokovic. Acest din urmă aspect e foarte important într-un meci în care emoția riscă să joace un rol mai important decât în alte ocazii: Murray are abilitatea, dar și experiența necesară ca să se ridice la înălțimea ocaziei, mai ales cu forma și încrederea de acum.

Alt aspect care merită luat în calcul: vineri se anunță cea mai călduroasă zi din tot turneul. Prognozele arată spre 32 de grade, iar la Paris, 32 de grade te ard de-a dreptul, senzația de fierbinte se simte mult mai puternic decât 32 de grade în România, de exemplu. Asta înseamnă că semifinalele se vor juca în niște condiții pe cât de diferite față de restul turneului, pe atât de dificile. Ambii jucători au o lungă istorie de probleme cu căldura, un factor de stres suplimentar la emoțiile deja amintite. 

Acesta nu este un caz făcut pentru o victorie a lui Murray. Djokovic rămâne, indubitabil, marele favorit al acestui meci, iar letdown-ul ar putea foarte bine să nu se întâmple deloc anul acesta. Este însă un caz făcut pentru un context mult mai complicat decât pare la prima vedere. Depinde de Nole în ce măsură îl va depăși și cum va ieși din acest meci: o va face convingător, dominant și triumfător, caz în care succesul său se va apropia de absolut? O va face învingător, dar stors de puteri și de emoții? Sau, scenariul cel mai rău, va lovi un zid în cel mai prost moment cu putință? În toate aceste scenarii, rezultatul final depinde în primul rând de el, ceea ce poate fi o binecuvântare, sau după caz, un dezavantaj.

Tot emoțiile riscă să domine și cealaltă semifinală, cea programată în deschidere. Cuvântul cheie este, de asemenea, oportunitatea. Stan și Jo au fiecare câte o finală de Slam în palmares și fiecare va simți meciul de azi ca pe o rară șansă la o a doua finală, ceea ce le-ar marca întrucâtva carierele. Amândoi au dreptate: adversarul lor de azi e mai abordabil față de ce alternative aveau în cealaltă semifinală. Însă tocmai această șansă mare apărută dintr-o dată – forma lor de dinainte de RG nu indica în mod particular spre o finală – le poate afecta performanța astăzi. 

Jo a mai fost aici: în 2013 a avut un meci aparent la îndemână în semifinale, contra lui David Ferrer. L-a abordat însă cocoșat de presiunea așteptărilor și a pierdut clar în trei seturi. Mai matur și cu un mic coborâș între timp, Tsonga spune că a intrat cu multă umilință și cu reținere în acest turneu, iar atitudinea schimbată pare că l-a ajutat. 

Tribuna franceză, pe cât de iute la susținere, pe atât de pretențioasă, va apăsa iar pe Tsonga. Va încerca să-l ducă spre prima finală a unui jucător francez la RG, de la 1988 încoace, de la Henri Leconte, dar Tsonga va trebui să se ajute, de la un punct, singur. Când și dacă momentul va veni, va trebui să facă pasul final pe propriile puteri. Ce-i drept, e încurajator felul în care a depășit momentele grele din meciurile cu Berdych și cu Nishikori, momente în care ne-am fi așteptat să-l vedem clacând.

Venit pe un val enorm de încredere după victoria cu Federer, prima a sa într-un Grand Slam versus Roger, Wawrinka este văzut de mulți drept singura opoziție reală pentru Djokovic, în finală. Ce-i drept, o finală de Slam între cei doi ar fi un bonus remarcabil pentru spectaculoasele episoade ale rivalității lor, mult mai echilibrată la nivel de GS decât a fost la restul turneelor.  

Wawrinka și Tsonga au și o istorie: la Roland Garros s-au mai întâlnit de două ori, și de fiecare dată au ieșit scântei, meciuri de cinci seturi, cu victoriile fiind împărțite. Ultimul meci direct a fost în Cupa Davis, la Lille anul trecut, când Tsonga s-a plâns că publicul a fost mai degrabă neutru, în loc să-l susțină mai gălăgios. Au fost și ceva tensiuni între cei doi, apărute după unele comentarii făcute de francez, în urma titlului câștigat de Stan la AO2014, dar lucrurile au fost rapid rezolvate. 

Ca și la Djokovic – Murray, miza este imensă. Tocmai pentru că Nadal nu mai e în turneu, iar campionul de anul acesta va fi o noutate absolută, să nu ne mirăm dacă vom avea o zi atipică, în care așteptările vor fi, pe rând, confirmate și/sau date peste cap. Patru oameni rămași în cursă, o zi fierbinte și foarte multă intensitate.