Ce să ne facem cu rivalitatea Djokovic – Murray și ce e de ales din ea

Să recunoaștem: la începutul anului ne făceam planuri și ne pregăteam sufletește pentru multe, foarte multe meciuri între Djokovic și Nadal. Eventual, toate finale și toate de magnitudinea celei de la Australian Open, de duritatea celei de la US Open 2011. Sau ne făceam planuri, sau mai degrabă, nostalgici și romantici cu toții, ne rugam pentru cât mai multe meciuri Federer – Nadal, de preferat toate la fel ca faimoasa finală Wimbledon 2008. Sau, dacă nu, oricum, numai să fie.

În schimb, în loc de asta, cea mai intensă rivalitate din Big Four a devenit, pe nepusă masă, cea dintre Novak Djokovic și Andy Murray. Nu era în plan, dar cei doi au jucat cele mai multe meciuri dintre cei patru, șapte până acum în acest an. Și, cel puțin teoretic, ar mai fi loc de încă unul, în finala Turneului Campionilor. Nu au fost multe doar numeric, ci și cu miză aparte, cu poveste. Și, ca aproape în oricare situație din categoria “nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”, noua rivalitate nu-i mulțumește pe toți fanii tenisului. 

Ce-i drept, “NolAndy” sau “Murrkovic” (cum a fost botezată ea pe Internet, după modelul “Fedal”) e o cu totul altă poveste decât Federer-Nadal, Federer-Djokovic sau Nadal-Djokovic, din motive pe care le vom vedea mai jos. Nu știu dacă va fi sau nu “rivalitatea viitorului”, așa cum e deja catalogată în diferite contexte, nu știu dacă se vor întâlni în sezoanele viitoare la fel de des ca în 2012, însă știu că sunt șanse mari să se întâmple asta. Cu Federer care nu întinerește, cu un Nadal care nu-și va putea schimba genunchii cu alții mai noi și cu un pluton timid când vine vorba să-și trimită noi challengeri la Împărăția Celor Patru, n-ar fi exclus ca Nole și Andy să ducă tot mai multe bătălii în anii care vine. Caz în care e bine ca, încă de pe acum, mai exact după victoria lui Novak din etapa a 2-a a Grupei A de la Turneul Campionilor (4-6, 6-3, 7-5), să tragem niște concluzii și să încercăm niște explicații pentru de ce lucrurile sunt așa și nu altfel, în așa fel încât să ne setăm așteptările în mod corect când urmărim un meci între cei doi. Nu de alta, dar dinamica relației Djokovic – Murray, în afara unei surprize majore, nu se va schimba prea curând. Așadar:

�

De ce ni se pare – și este, nu ni se pare – o rivalitate mai seacă

Novak și Andy sunt poate cel mai strâns cuplu de prieten dintre cei 4. De aceeași vârstă și colegi de juniorat, au mai multe experiențe comune de viață decât se știe. Comunică mult, se întâlnesc, ba chiar se antrenează împreună, ceea ce unii ar putea spune că e o greșeală. Originea lor socială nu diferă prea mult, motiv pentru care e și foarte ușor să se respecte reciproc. Știu de unde “vine” celălalt, din ce pătură socială. Fără vorbe multe, nu există o scânteie războinică între ei, cel puțin deocamdată. Lipsește tensiunea personală, care e ca sarea în bucate pentru o rivalitate sportivă. Între Roger și Rafa, bunăoară, există de asemenea mult respect, cel puțin la nivel declarativ, dar cu toții am simțit că nu poate fi loc de prea multă prietenie între cei doi, e aproape imposibil, la nivelul la care cei doi au ajuns și la mizele pe care și le-au disputat de-a lungul timpului. Iar declarațiile tăioase pe care cei doi le-au schimbat în prima parte a anului a confirmat asta. În plus, cei doi vin din zone diferite, reprezintă două concepții diametral opuse, două stiluri de viață și două căi către succes care se bat cap în cap, fără a se exclude, totuși, una pe alta. Este și una dintre explicațiile pentru care Federer și Nadal au polarizat atât de ușor fanii tenisului. Îi poți respecta pe amândoi, dar e destul de greu să ții cu amândoi. Te regăsești în Rafa sau te regăsești în Federer, e simplu de ales. 

Între Nadal și Djokovic există o poveste, un fir narativ, o paranteză încărcată de testosteron și orgoliu. Iarăși buni prieteni, mai buni decât Roger și Rafa de exemplu, Nadal și Djokovic au explodat, ca rivalitate, în 2011. Până atunci nu exista una, pentru că învingea mai mereu spaniolul. Seria de 7 victorii la rând a sârbului, toate în mari finale, nu doar că a dereglat mersul acestei rivalități, ci a dat peste cap întregul tenis, schimbând întru totul harta puterii și făcându-l pe Rafa să sufere îngrozitor, evident, tenisistic vorbind. E mult de vorbit și e o altă discuție, însă Rafa a trebuit să se reformateze ca să-i poată da o replică pertinentă lui Nole. Ceea ce a și făcut, iar în felul acesta s-a creat povestea Rafole, că tot ne ținem de porecle.

În fine, între Federer și Djokovic (ca și, pe o scară mai mică, Federer-Murray) e și mai simplu: cei doi pur și simplu nu s-au plăcut și pace. Am povestit pe larg aici de ce. Între timp, lucrurile au intrat pe un făgaș normal, dar suspectez că, în adâncul sufletului, dincolo de respectul normal (vorbim, totuși, de niște oameni civilizați, de niște legende vii), răceala există.

Am făcut acest lung ocol pentru a explica diferențele clare între dinamica relației Djokovic – Murray și restul. Lipsită de mari bătălii (până în acest an au fost puține ocaziile în care cei doi au jucat direct pentru un titlu major), și croită pe fundalul unei prietenii trainice, lupta celor doi se dă fără praf de pușcă. Iar suporterii simt asta primii.

Jocul celor doi seamănă. Și va semăna mereu. Rezultatul: se anihilează mai ușor

Nu doar la personalități se aseamănă Nole și Andy (sau se diferențiază de celelalte rivalități), ci mai ales ca joc. Apărători prin excelență, născuți și crescuți cu baseline-ul în brațe, Djokovic și Murray și-au făcut un renume și o carieră din maniera perfecționistă în care știu și înțeleg să-și organizeze defensiva. Counterpuncher-i perfecți, cei doi au o aplecare către un stil fără prea multe riscuri, croit parcă pentru a atrage și forța greșeala adversarului. Nu înseamnă că nu pot/nu știu să joace și ofensiv, au făcut-o de atâtea ori, însă în primul rând sunt recunoscuți ca apărători. Returnează excelent, posibil cei mai buni doi jucători de retur din circuit. Ambii sunt gata să alerge o zi întreagă dacă e nevoie, condiția fizică excelentă le permite să-și ridice jocul exact atunci când un adversar obișnuit din circuit tocmai ce-și termină rezervele. Sunt, de asemenea, gata să se agațe de orice șansă. Cu Djokovic mai ales, dar și cu Murray, jocul nu e gata decât atunci când l-ai văzut pe unul dintre ei cărându-și geanta cu umerii plecați către vestiar.

Ce reiese de aici? Că, invariabil, vorbim despre doi jucători aproape în oglindă. Cu un stil atât de asemănător, e aproape inevitabil să nu avem parte mai mereu de meciuri intense, epuizante și pentru spectatori, cu schimburi aiuritor de lungi (remember Australian Open sau, mai ales, US Open?). Cel mai bine se vede asta dintr-o statistică simplă: comparativ cu ceilalți adversari, Novak aleargă aproape dublu în meciurile cu Murray. În acest sezon, sârbul a alergat, în medie, 1,9 kilometri cu restul plutonului și, atenție, 3,5 kilometri pe meci contra britanicului. Suficient spus.

 Meciurile lor vor fi, mai mereu, o suită de urcușuri și coborâșuri

Așteptați-vă ca, în aproape orice Djokovic – Murray, să aveți parte de multe răsturnări de situație, nu întotdeauna cele mai plăcute, în sensul că nu mereu te poți bucura de ele așa cum o faci într-un meci high-class obișnuit. Ci, dimpotrivă, riști să te declari exasperat. De felul în care cei doi își vor rata șansele de care vor beneficia. De timpul de care vor avea nevoie ca să-și creeze aceste șanse. Așteptați-vă la meciuri lungi și foarte lungi (inutil să mai vorbim despre precedentele lor din acest an). Așteptați-vă și la seturi decisive, cel mai adesea. Dar cel mai important e că atât Djokovic, cât și Murray, indiferent de cine conduce pe tabelă, tind să lase ușa deschisă unei reveniri. Ultimele lor trei meciuri au arătat același lucru. Azi, la Londra, s-a întâmplat la fel. În decisiv, Djokovic a flirtat cu un dublu-break, dar a sfârșit prin a ajunge la două puncte de eșec, servind la 4-5, 15-30. A salvat, a făcut break, a servit din nou pentru meci, de data asta la 6-5. Și era să-și piardă serviciul. La Shanghai, Murray a avut mingi de meci și tot n-a fost gata. Ceea ce ne aduce la punctul următor.

Andy va fi mereu Andy, iar Nole, mereu Nole. Adică:

Andy nu poate altfel dacă nu se joacă un pic. Dacă nu-și complică viața, ba printr-o scurtă dubioasă, ba printr-o altă alegere neinspirată. E o pornire naturală. Așa e el. Trebuie să se chinuie și să muncească dublu. Să înjure zdravăn (și Nole înjură, stați liniștiți, dacă știți sârbește, s-ar putea să vă fi îngrozit deja). Să arunce priviri ofuscate către boxa sa, să invoce cerul. Dar și să revină la normal, să-și calmeze corabia și să reia lupta, exact când te pregăteai să-i proclami sfârșitul. Ca azi, când a făcut rebreak-ul în decisiv în cel mai improbabil moment cu putință. 

Strict tehnic vorbind, Andy încă mai are tendința să abandoneze jocul cu riscuri, de atac, în favoarea jocului de tip Old-Andy (cel de dinainte de Lendl), gata să stea la cutie cât o fi nevoie, până când vine greșeala. Adesea, în meciurile lor, Djokovic pare brusc cuprins de solidaritate și mai face uneori aceeași alegere. Ca doi cicliști într-o cățărare anevoioasă pe munte, cei doi își duc unul altuia trena, în căutarea vârfului de escaladat – a se citi setul decisiv.

În acest meci, folosit ca eșantion, Murray l-a înghesuit la început pe sârb, profitând, ce-i drept, și de apatia lui Djokovic, dominându-l autoritar în primul set. Treptat, britanicul a pierdut controlul, atât pentru că el însuși a cedat inițiativa, cât și pentru că, atunci când se vede cu spatele la zid, Djokovic livrează. Și face asta, de doi ani de zile, în aproape orice situație. “Cu spatele la zid” poate să însemne mingi de meci de salvat, public potrivnic (O2-ul a fost cât se poate de pro-Murray), puncte pierdute cu fileul, pe erori de arbitraj sau după challenge-uri corecte ale adversarului (Murray a fost surprinzător de inspirat în câteva momente). Sau poate să însemne pur și simplu o zi sau o perioadă proastă, din te miri ce motive. Să fim realiști și să-i dăm lui Nole ce-i al lui: chiar dacă încă își mai pleacă, aparent resemnat, umerii din când în când, dar sârbul produce cel mai bun joc al lui atunci când e cu cuțitul la os.

Per total, Nole e cu un vârf de ac în față 

Morala acestei analize e că sunt foarte puține lucruri care îi separă pe cei doi în acest moment și, posibil, și pe viitor. Ceea ce, totuși, îi diferențiază ar putea fi felul în care reușesc să-și controleze emoțiile. Nu că Murray n-ar face-o din ce în ce mai bine. Atâta tot că starea emoțională a scoțianului aduce adesea (fix la punctele/momentele cheie) cu cea a lui Djokovic de acum trei-patru ani, în perioada în care nu reușea să spargă monopolul Federer-Nadal. Pe atunci, frustrat că nu poate mai mult de locul 3, Novak claca emoțional aproape la fiecare exament important. Sârbul încă mai e și el cotropit, adesea, de tot soiul de demoni. Diferența e că acum știe să-și controleze mai bine rollercoaster-ul emoțional. Aș zice că, la acest capitol, deși au aceeași vârstă, Nole s-a maturizat un dram mai repede. Iar asta l-a ajutat în ultimele două victorii asupra lui Murray, Shanghai și Londra, venite într-un moment delicat, după înfrângerile de la Turneul Olimpic și US Open.

Murray este, însă, într-un progres absolut remarcabil în acest an, pe care, oricât de indiferent ți-ar fi ca personaj, n-ai voie să nu i-l apreciezi. Și, cel mai probabil, așa cum și Nole a făcut-o la vremea lui, își va rezolva inclusiv aceste carențe.

 

În loc de concluzie? Cum spuneam mai sus, e bine să vă ajustați așteptările la fiecare meci în parte, ca să vă bucurați mai ușor de el. Djokovic – Murray nu e Federer – Nadal și nici nu va fi vreodată. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că nu poate să se metamorfozeze într-o rivalitate cu propria ei poveste de aur.