„Ce poate fi mai frumos decât să-ți închei cel mai bun sezon ever jucând un meci împotriva idolului tău?” Interviu cu Andrei Cociașu, antrenorul Gabrielei Ruse

Ce se schimbă pentru o jucătoare atunci când intră în top 100 – de la cum îmbrățișează presiunea la cum se antrenează – cât de important e să creadă cu adevărat că-și merită acolo, care sunt detaliile care fac diferența la acest nivel și de ce contează să te bucuri de tot ce trăiești. 

Înaintea întâlnirii dintre Gabriela Ruse și Simona Halep de la Transylvania Open, am stat de vorbă cu Andrei Cociașu – antrenorul alături de care Gabi a intrat în Top 100 – despre așteptările cu care abordează turneul din Cluj, discuția care a schimbat sezonul lui Gabi, tranziția sa de la jucător la antrenor și parcursul Emmei Raducanu.

Mai jos, prima parte a interviului:

Cum vi se pare turneul și cu ce gânduri abordați TransylvaniaOpen?

Când mă duelam cu Patrick (n.r. Ciorcilă, directorul turneului Transylvania Open) în diverse turnee de 15.000 dolari, acum mulți ani, n-aș fi zis niciodată că o să devină literalmente omul care face cele mai multe lucruri pentru tenisul românesc. Latura lui altruistă e specială cu adevărat. Și zicala că vârsta e doar un număr poate fi confirmată. 

E una dintre cele mai plăcute surprize de când sunt prezent în tenisul românesc și un absolut privilegiu să mă pot lăuda că e singurul oraș din Europa care are două turnee. Ca organizare, condiții, clar e above average pentru un WTA 250. Nu pot să zic că am vreun reproș, e un turneu foarte bine organizat.

Ce e trist e fix oamenii care vor să facă un bine, și fix sportivii care reprezintă această țară și încearcă s-o aducă la un anumit nivel de respect mondial sunt cei care suferă cel mai mult. A fost o lovitură dură vestea cu spectatorii, mai ales că ne așteptăm la un meci interesant miercuri. Mi se pare că și Simona și Gabriela se alimentează foarte bine de către public, am văzut asta și când au jucat dublu la Indian Wells, când s-au umplut acolo pe terenurile auxilare, au venit mulți să le susțină. Și, deși Gabi e la început la viața pe tur, știe să se alimenteze cu energia publicului. A fost o experiență frumoasă și paradoxal, fix acasă, o să fie liniște, o să se audă doar palmele mele și ale domnului Marcu și Dobre.

Ce vă propuneți pentru această săptămână?

Având în vedere că e sfârșitul unui sezon superb pentru ea, dar în același timp crunt din punct de vedere psihic și mai ales fizic, pentru că Gabi nu e o jucătoare obișnuită cu un volum așa mare de turnee, cu un volum așa mare de antrenamente și cu o seriozitate extraordinară, mai ales de când am început să colaborăm, din iunie încoace.

Acest lucru, bineînțeles, vine cu un collateral damage psihic și te simți extenuată în general când pășești pe teren, și asta am simțit la ea de la Indian Wells. Deci sunt șanse ca ăsta să fie ultimul turneu al sezonului pentru ea. Mai e unul la Linz săptămâna următoare, nu știm încă. Ce poate fi mai frumos decât să-ți închei cel mai bun sezon ever jucând un meci împotriva idolului tău?

Dar am venit aici pur și simplu să se bucure de acest turneu, de această ocazie unică de a juca acasă, chiar dacă, din păcate, fără public, și de a încheia cu un zâmbet pe buze acest sezon extraordinar. Nu pot să zic că mă interesează vreun rezultat aici, doar ca în momentul în care iese de pe teren să aibă același zâmbet care o caracterizează și să ne apucăm de treabă iarna asta pentru la anul, că o să fie foarte interesant.

Îi va fi dificil să joace cu Simona, pe care o respectă și-o admiră atât de mult? Ce poate să câștige din acest meci? 

Primele 15 minute, poate. La cum o cunosc, dacă totul este ok fizic, eu cred că va participa foarte intens în meci. Cred că va intra hotărâtă să câștige.

Ce poate să câștige e răspunsul la întrebarea „ce face Halep așa special?” Mi se pare un meci foarte interesant, nu văd cum ar exista câtuși de puțină presiune pe Gabi. Dacă câștigă, mi se pare că devine psihic invincibilă, în acealași timp, dacă pierde este cel mai normal rezultat posibil. 

Mereu încerc să-i spun: „Gândește-te unde erai acum un an”. Fix acum un an, eu o antrenam pe Jacqueline Cristian, și acum un an o bătea Jacqueline la Istanbul la un 25K în sferturi de finală, era locul 200, era pierdută, nu se înțelegea cu nimeni, nu-i plăcea tenisul. Și fast-forward un an, joci cu Simona. E în cel mai frumos punct posibil al vieții. Asta aș îmbrățișa în orice moment, indiferent de rezultat. Am discutat despre lucrurile astea, pentru că o înțeleg, empatizez foarte bine cu senzația asta de a fi copleșită, de presiune.

Cum a început colaborarea voastră? 

Eu mereu mi-am dorit să colaborăm. Am terminat colaborarea cu Jacqueline la început de iunie, după turneul de la Berlin, m-a contactat Gabi atunci, ne-am văzut și încă vorbim de întâlnirea aia. Ea atunci căzuse pe 215, era în pericol să nu mai prindă calificări la Grand Slam-uri, nu era într-un loc bun deloc, mai ales ca tenis, efectiv nu-i plăcea, și asta se reflecta și în rezultate. Venise de la Wimbledon, pierduse rău în primul tur de calificări, Wimbledon fiind turneul ei preferat. Nu-i mai plăcea să fie pe teren. 

Și când ne-am văzut și mi-a propus să colaborăm, când începuse să se lamenteze că nu-i merge, că situația nu e grozavă în ultimul timp, i-am zis că efectiv nu pot s-o iau în serios cu ce spune, e absolut caraghioasă că ea chiar crede lucrurile astea, ea nu-și dă seama ce valoare are de foarte mulți ani, și cât de multă lume, nu numai eu, se întreabă de ce fata asta nu este în top 50. 

Recunosc că am fost un pic dur, a fost un pic neconvențională discuția, dar mi-a scris imediat după aceea că a fost ca un wake-up call, că a dat-o un pic peste cap discuția. Alături de alte lucruri care s-au întâmplat, alte decizii pe care le-a luat, au fost un fel de trigger pentru ce-a urmat.

La turneul de la Hamburg a luat-o meci cu meci și brusc a devenit foarte interesată de tenis, se filma la antrenament și-mi trimitea, discutam de dimineață până seara despre tenis, discutam despre tactică la meciuri. Și chiar de ziua mea a câștigat finala cu Andrea Petkovic. 

Ce crezi că-i lipsea înainte?

Încrederea, și mai ales pasiunea pentru tenis. Nu-mi asum nici 10% credit, că ea mânuiește vioara, e ea și cu mingea până la urmă. Dar cred c-a fost un wake-up call, pentru că probabil nu auzise de mult cât de tare e. Eu mereu mi-am dorit s-o antrenez, era efectiv scandalos că fata asta e locul 200.

Primul nostru turneu împreună a fost la Palermo, care a fost o mare confirmare pentru ea. Chiar a spus că a fost mai dulce trofeul de finalistă de la Palermo decât cel de câștigătoare de la Hamburg. A fost absolut stoarsă fizic în finală, dar overall acele două săptămâni au fost fenomenale. 

Ea ne spunea în vară că a fost vorba mai ales de o schimbare interioară.

Asta a fost, a fost un clic, consider că așa se schimbă lucrurile în general, dacă chiar vrei, peste noapte. A fost un clic, poate a fost o coincidență c-a fost în urma acelei discuții, dar de atunci chiar e Gabriela Ruse, cu adevărat. Nu Gabi, timorată. Ci Gabi Ruse care adoră tenisul, adoră tot ce se întâmplă pe circuit și abia așteaptă să plece iar în turneu și să se antreneze. 

Chiar o admir pentru cât se antrenează, consider că uneori sunt mult prea demanding, poate cer prea mult din partea ei, ca volum de antrenamente, mai ales că ea nu era obișnuită cu așa un work-load. Dar, după rezultatele alea, și-a dat seama că dacă nu muncesc atât, n-o să reușesc să fac față acestui Top 100, care apropo, e cel mai tare Top 100 din istorie, toate joacă fenomenal. Și poți să fii ușor copleșită. Au fost și momente în care era leșinată pe jos la antrenamentul de intervale, în care îi venea să verse, în care e perfect normal să aibă izbucniri și la adresa mea, și la adresa ei. Sunt perfect normale.

Suntem în discuții și cu o fizioterapeută extraordinară, Nicoleta Nicolescu. Ea și Lucian Nicolescu sunt, după mine, cei mai buni kineto-fizio-preparatori fizici din România. Lucian a lucrat cu Marius Copil în anul care a dus la finala de la Basel, e unul din mentorii mei.

Pe partea mentală cum lucrați?

Are o psihologă, Alina, iar ăsta trebuie să fie unul din cele mai fascinante aspecte ale jobului meu, latura asta pedagogică. Asta consider că poate să facă diferența, că e o discuție la o cafenea sau după un meci dureros, cum a fost înfrângerea dură cu Leylah Fernandez la Cincinnati, sau că e o discuție când i-e greu, la 3 dimineața, dacă sună și are o problemă. Americanul zice că the devil is in the details, și chiar are dreptate. Poate atunci nu pare ceva wow acea discuție, dar longterm poate să fie.

De exemplu, Darren Cahill, un alt imens mentor de-al meu: dacă asiști la un antrenament cu el, nu poți să zici că vine cu vreo temă extraordinară, sau cu detalii tehnice pe care nu le-ai mai auzit niciodată, numai că reușește să descopună lucruri atât de complexe – ceea ce mi se pare caracteristic tuturor oamenilor atât de buni în job – ia lucruri complexe, le descompune în cea mai simplă formă. Și pe latura psihică, wow. Chiar cred că-i cel mai bun ever din WTA. Și Nigel Sears mi se pare excepțional.

Asta face diferența, pentru că, cel puțin în ziua de azi, când locul 83, să zicem, Gabi, joacă cu locul 6, Svitolina, că au jucat la Chicago în turul 3, mi se pare că sunt câteva 30 egal-uri și câteva 15-30-uri și câteva mingi de break care separă una dintre cele mai bune jucătoare din istorie, Svitolina, și o proaspătă boboacă în top 100. Acolo se vede, în acele momente, disciplina, claritatea psihică mai ales, acolo se face diferența. Pentru că absolut toată lumea știe să dea cu dreapta, cu reverul, toată lumea se mișcă foarte bine, are rezistență. E vorba de cine îmbrățișează presiunea din acele momente importante.

La ce lucrați acum, ce s-a schimbat de când a intrat în top 100?

Pas cu pas, începe să se obișnuiască cu viața pe tur. Simt că e o mare problemă în țară, din păcate, toată lumea crește pe zgură, și circuitul e 75% hard. Și când începi să urci și dai de hard, faci atac de panică. Așadar, în primele săptămâni am încercat să fie un fel de adaptare la acest nivel pe hard. 

Se antrenează mai intens ca niciodată. Dar asta nu e neapărat meritul meu, ci faptul că e 100% conectată. Iar ea acum dimineață se trezește cu gândul clar că vrea să ajungă top 10. Asta îi domină gândirea în fiecare zi. Bineînțeles că sunt obstacole, bineînțeles că sunt certuri ea cu ea, bineînțeles că e presiune, dar în momentul în care domină acest gând, iar pachetul – de tenis, tehnic – arată așa cum arată, it’s a matter of time. Dacă chiar crezi, nu văd ce te poate opri. A, bineînțeles, trebuie să fii sănătoas. Combinația de lipsă de pasiune cu grave probleme de sănătate au ținut-o mult timp acolo jos. Dar dacă e sănătoasă și crede cu adevărat, ăsta e planul, asta ne repetăm zilnic. 

E ușor copleșitor. Mă bucur că e conștientă acum, că știe categoric că ăsta este locul ei. Primul nostru țel este Top 50, de altfel ăsta a fost primul țel pe care ni l-am pus la prima discuție, când îi explicam că nu are niciun sens să aibă trei cifre la clasament.

Consider că mai trebuie să treacă câteva luni de turnee, ca să se adapteze la nivelul ăsta, pentru că nivelul mediu este absurd de tare în tenisul feminin, de băieți nu mai zic. E insane de greu să ajungi în top 100. Deci, prioritate e adaptare la viața pe tur și aceeași dorință de a se întări fizic, psihic și tactic pe care o are de când ne cunoaștem. 

Simți că au crescut și așteptările și presiunea, odată cu această ascensiune?

Până la urmă, ce e presiunea? Presiunea nu e momentul respectiv care te așteaptă. De exemplu, presiunea meciului următor nu e în sine meciul, este gândul meciului. Pentru că gândul ăla te torturează în așa hal încât tu ajungi la meci extenuat psihic, și când ajungi zici: stai că parcă nu e așa rău. Presiunea este un construct 100% subiectiv și e o falsitate irațională care reușește să ne domine, dacă nu suntem pregătiți pentru ea. 

Normal că o simte, categoric. Simte și presiunea să joace acasă, simte și presiunea să joace cu Halep, dar e perfect normală. Trebuie s-o îmbrățișezi. Dacă nu îți place presiunea, nu va fi ușor. Dau un exemplu. Am ieșit seara cu Simona la Indian Wells și am încercat s-o bombardez cu întrebări de față cu Gabi, pentru că nu mi se pare o ocazie des întâlnită să stai la masă cu una din cele mai mari campioane din istorie. Și am întrebat-o cum te simți la 5-3, 30-30? Sau cum te simți la 5-5, 30-30? La momentele alea, la pressure points? Și Simona se uită la mine și zice: „abia le aștept!”

Și asta mi se pare că se vede, că Simona în momentul în care e condusă sau în care este fix acest 30-30, se activează ceva în ea și este aproape imposibil, mai ales acum doi ani, la Wimbledon, a fost insane. Știi că deja ai un mare dezavantaj acolo. Și știe și adversara asta. Te pui să servești ca adversară, și în loc să te gândești: Servesc afară și dau dincolo, te gândești: mamă, cum joacă ea aici, și deja din start e o problemă. 

Paradoxal, cu cât Simona e mai nervoasă și mai grăbită între puncte, are chestia aia în care nu-și mai ia timp între puncte și cere repede mingea. Mai multe jucătoare mi-au zis că acolo trebuie să fii la nivelul tău maxim. Dacă reușești acolo, poate ai o șansă, dar acolo de obicei vine furtuna. De altfel, cât de des întâlnit e o adversară care îi face break și imediat își pierde serviciul la 0. M-a impresionat cum a zis atunci, că abia așteaptă momentele alea de presiune. Foarte rar auzi asta pentru sportivele din România.

Deci, overall, sunt așteptări, le îmbrățișăm. 

Cum priviți anul viitor?

Anul următor sper să-l privim fără mască. Dar cred că ne mințim rău. Să vedem când terminăm sezonul acesta, unde facem pregătirea de iarnă, și după aceea plecăm în Australia. Ce sper e să aibă același zâmbet la meciuri. Atât timp cât zâmbește, mi se pare o adversară foarte grea. Și ce e foarte mișto e că mai are foarte mult loc de îmbunătățit, mai ales fizic. Și sper să aibă aceeași dorință de a fi o jucătoare din ce în ce mai bună.

Citește partea a doua a interviului AICI.