Ce meci imens! Stanislas Wow-rinka triumfă într-un epic de zile mari la Roland Garros

Greu de găsit un început potrivit pentru textul despre un astfel de meci. Greu de găsit un text, de fapt, care să se ridice la înălțimea a ceea ce am văzut ceva mai devreme, într-una dintre cele mai bune reclame pentru tenis pe care, evident, numai tenisul o putea produce. Doi dintre cei mai talentați și spectaculoși jucători din circuit ne-au oferit una dintre acele zile pentru care iubim acest sport, pentru care privim sute și sute de meciuri, în așteptarea celor pe care le denumim mai apoi „clasice”. Iar acesta a respectat toate regulile nescrise ale unui clasic: context, atmosferă fabuloasă, răsturnări de situație, dramă, accidentări, certuri, miză și, peste toate, un tenis de o calitate aproape inimaginabilă.

Stan și Richard sunt doi foști campioni de juniori la Roland Garros (în 2002 și 2003) care și-au petrecut mare parte a carierei clacând sub presiunea marilor momente, atunci când ele au venit. Gasquet a fost ani la rândul considerat un talent demn de primele trei locuri ale clasamentului, dar mentalul i-a jucat mereu feste, trădându-l în meciuri mari. Wawa a suportat, la rându-i, cu stoicism umbra în care a trebuit să trăiască toată cariera, în umbra lui Federer, firește. Presiunea imensă pe care au suportat-o și-a cerut birul, frânându-le ascensiunea și barându-le drumul spre rezultate mai relevante. Despre amândoi s-a spus că nu au ce le trebuie ca să se bată cu the big guys. Ambii au reușit însă, în ultimul an, să-și croiască un drum nou, departe de faima precară pe care reversul medaliei talentului lor le-a adus-o. Gasquet a recuperat teren, câștigând câteva turnee mai mici și ajungând să-și facă din nou loc în Top 10. La rându-i, Stanislas s-a rebranduit cu totul la începutul anului, când a jucat unul dintre cele mai frumoase meciuri ale ultimelor sezoane. Dramatismul cu care a pierdut acel epic cu Djokovic  (12-10 în decisiv) i-a adus însă nu numai o tonă de fani noi, ci și o nouă atitudine. Cum am mai spus și cu alte ocazii, Stan a ales să vadă partea plină a paharului din acea înfrângere dezolantă (precum și din următoarea, alt epic, jucat la dublu, în Cupa Davis). Și-a elevat jocul, iar în sezonul de zgură a confirmat ceea ce inclusiv noi scriam la începutul anului: că e pe cale să facă saltul. A câștigat un titlu, la Estoril, a ajuns în finală la Madrid cu cele mai multe victorii pe zgură în acest sezon după Nadal.

Contextul era, așadar, plin de promisiuni. Miza, la fel, una uriașă: amândoi jucau pentru calificarea în primul lor sfert de finală la Roland Garros. Plutea în aer perspectiva unui meci mare. Și jurnaliștii acreditați la RG au simțit asta, pentru că, exceptând un contingent dublat peste noapte de ziariști japonezi, masa presei de pe Chatrier a fost aproape goală la Nadal – Nishikori: toată lumea s-a mutat cu arme și bagaje pe Lenglen, acolo unde n-ai fi avut loc să arunci un ac. Și a meritat, cât de mult a meritat!

Peste patru ore de spectacol veritabil, demonstrație sublimă de tehnică, rezistență fizică și joc sub presiune. Iar pentru toți cei prezenți, senzația că iau parte la ceva cu totul și cu totul special.

„Am avut atâtea oportunități, și totuși nu a fost ziua mea”, a început Gasquet, la conferința de presă. „Am crezut în câteva rânduri că voi câștiga meciul”. Și da, a avut multe momente în care a părut că deține controlul. Richard a ieșit la suprafață într-un prim set în care s-a început direct la un nivel foarte ridicat. Stan a avut șapte șanse pentru un break în timpul setului, dar nu le-a concretizat, așa că s-a ajuns într-un tiebreak decis de micile detalii. Gasquet a revenit de la 1-3 și s-a impus după ce un rever un pic prea lung l-a trădat pe Wawrinka. Apoi pe elvețian l-a trădat corpul: au revenit durerile la coapsă, care i-au mai dat bătăi de cap în ultimele săptămâni, și care au ținut sub semnul întrebării prezența lui Paris, așa că Stan a cedat un pic momentul în setul 2, în care s-a văzut condus cu 4-0 și 5-1. A recuperat fantastic și s-a apropiat până la minge de break pentru 5-5, ratată însă. 

Dar, chiar și condus cu 2-0, puteai să juri că Stan încă e foarte conectat la meci. Ușurința cu care a recuperat în setul precedent i-a hrănit încrederea. Treptat, a început să se simtă și mai liber în mișcări, în urma repetatelor intervenții ale fizioterapeutului, așa că ne-am îndreptat cu încredere către cea mai frumoasă perioadă a meciului. L-a alimentat, ce-i drept, și o controversă cu arbitrul Ramos, plecată de la o serie de greșeli evidente ale unuia dintre arbitrii de linie, care l-au pus pe elvețian într-o situație delicată pe serviciu la un moment dat. Gasquet s-a păstrat la fel de solid per ansamblu, dar crescuse deja și nivelul lui Wawrinka, din nou foarte autoritar pe rever. La 5-4, elvețianul a făcut un game excelent la primire, făcând break-ul care i-a aruncat în picioare pe puținii săi susținători, iar pe el, înapoi în meci.

În setul patru, s-a mers cap la cap până la 4-3, apoi a urmat o perioadă absolut nerezonabil de bună. Două game-uri fabuloase, cele de 4-4 și 5-4, poate cele mai bune momente ale turneului, cu fiecare jucător răspunzând unui winner strălucitor cu un alt winner la fel de strălucitor. Game-ul de 4-4 a durat, cred, un sfert de oră și intră în topul meu personal de amintiri pe o poziție foarte înaltă. Ambii și-au atins punctul maxim de formă în același timp, mai rar într-un meci de tenis. Și Gasquet, și Wawrinka erau pur și simplu în zonă, articulând lovituri direct câștigătoare sublime cu o ușurință fantastică și aproape de neînțeles. După ce ambii au avut, pe rând, mingi de break, a fost tot Stanislas cel care a lovit decisiv la 6-5, repetând povestea din setul anterior.

Și așa am intrat în decisiv, într-o atmosferă deja vecină cu isteria. Publicul a cântat imnul Franței în pauze, a făcut valuri, a strigat numele lui Richard în toate formele și intonațiile pe care vi le-ați putea imagina, pe scurt, a făcut tot ce a putut ca să-l tragă mai departe pe Gasquet. Și a contat, pentru că energia transmisă de spectatori l-au ținut în picioare pe francez. Demoralizat și cu încrederea diminuată, pe Gasquet l-au ajuns din urmă și crampele. Deși nu pierduse set până la acest meci și stătuse pe teren destul de puțin, Richie a terminat meciul într-o condiție mult mai proastă decât a accidentatului său oponent. Dar publicul l-a ținut în viață, iar francezul a luptat admirabil, cum nu m-aș fi așteptat din partea lui. A continuat să plouă cu execuții tehnice maiestuoase, precum voleul de rever executat de Richie la un moment dat, care a înghețat tribuna. Astfel că, după 10 game-uri în care am stat cu toții pe marginea scaunelor, în așteptarea momentului în care unul va ceda, Gasquet a avut două șanse de break consecutive, la 5-5. A fost momentul lui în care ar fi putut da lovitura de grație. Nu a putut face nimic cu ele, iar deznodământul devenise inevitabil. Wawrinka a forțat și a făcut break-ul decisiv, încheind meciul, cum altfel, decât cu un winner.

Zic inevitabil pentru că asta a fost senzația care a predominat în setul cinci, din punctul meu de vedere. În fapt, credit lui Richard pentru felul în care a dus lupta până la capăt și pentru că era cât pe ce să facă acel break. Dar credit lui Wawrinka pentru nervii de oțel pe care i-a arătat. L-am urmărit foarte atent, secundă cu secundă, în căutarea unui semn că va ceda presiunii. Cine crede că e simplu să joci patru ore contra unui public atât de fierbinte și atât de preocupat să te facă să te simți inconfortabil se păcălește amarnic. Dar Stan arăta de o siguranță incredibilă. Semn că e într-o cu totul altă ligă acum față de anii precedenți.

Cifrele sunt amețitoare. Wawrinka a trimis 92 de lovituri direct câștigătoare. Ridicol de mult. Gasquet a avut și el 57 de winners. Trebuia să piardă cineva într-un final, și acela a fost nefericitul francez, care mai are la activ o înfrângere similară și la fel de dureroasă pe Lenglen, cea cu Murray, tot de la 2-0 la seturi. „Publicul a fost incredibil, Stanislas a fost incredibil. E dureros. Nu pot da mai mult decât ce am dat azi. El e un jucător grozav, unul dintre cei mai buni pe care i-am întâlnit vreodată. A fost și mai proaspăt, după două ore servea cu 215 kilometri la oră, asta e imens în acea fază a meciului. Am fost atât de aproape. Dar așa-i în sport, trebuie să piardă cineva”, a declarat Richard. Nefericitul de el, din nou atât de aproape de un sfert de finală la un Slam, sfert pe care îl fugărește din 2007. De atunci n-a mai ajuns atât de departe. Pentru el, speranța că va putea replica modelul Stan: să ia partea bună a unei astfel de înfrângeri dureroase și s-o folosească drept motivație. Nici publicul nu e mai norocos. După Monfils, fanii văd o a doua înfrângere dramatică a unui francez la acest turneu, și tot după un avans de 2-0 la seturi. 

„La finalul meciului, el încă mai lovea niște puncte fantastice. Eu am jucat la cel mai bun nivel al meu. Am simțit la final că trebuie să pun mai multă presiune. Sigur că am avut și un pic de noroc, nu poți reveni de la 0-2 fără noroc. La finalul meciului mă simțeam excelent fizic”, a spus și Stan. El știe mai bine ce înseamnă norocul. Știe, de asemenea, și ce înseamnă să fii în pielea lui Gasquet. După atâtea înfrângeri dureroase și despre care ai fi jurat că vor lăsa urme, Wawrinka se află, în sfârșit, de partea corectă a scorului într-un astfel de epic. A jucat deja în poate cele mai frumoase două meciuri ale anului, iar asta spune multe despre el. De data asta, e rândul lui să râdă. Nu pentru mult timp, deoarece premiul său după o astfel de performanță e tocmai Rafa Nadal. 

Fantastic meci, fantastică atmosferă. Singurul lucru pe care l-aș regreta e că n-am fost una cu suporterii, să sar, să cânt și să mă bucur împreună cu ei, indiferent pentru cine. Pentru că un astfel de meci cere astfel de reacții.