Ce luptă! Novak Djokovic câștigă un meci fantastic cu Carlos Alcaraz în finala de la Cincinnati

Într-un meci care va rămâne de referință pentru perioada aceasta a tenisului masculin, Novak Djokovic a recucerit titlul la Cincinnati după o bătălie memorabilă contra lui Carlos Alcaraz, într-un nou episod al rivalității dintre primii doi jucători din lume.

La prima lor întâlnire după finala de la Wimbledon câștigată de Alcaraz, Djokovic a salvat o minge de meci, a supraviețuit apoi revenirii spaniolului în decisiv, care a salvat patru mingi de meci pentru a forța tiebreak-ul, și a câștigat finala, după o bătălie memorabilă de trei ore și 49 de minute! 

A fost 5-7, 7-6, 7-6 în favoarea sârbului, pentru al treilea său titlu la Cincy și al 39-lea titlu ATP 1000, un record.

*

Poate că Alcaraz e the next best thing in tennis, dar Djokovic încă mai are destui ași în mânecă. Printre ei, abilitatea specială de a câștiga din nou și din nou meciuri în care pare învins și epuizat, dominat și împins în corzi de rivalul său. Am văzut de atâtea ori în cariera excepțională a sârbului cum se regrupează și găsește tăria uneori inexplicabilă de a reveni și întoarce meciuri ce par pierdute, aplicând, în același timp, un șoc emoțional oponenților săi, șocuri ce tind să lase urme.

Djokovic nu e specializat doar în reveniri, ci și în thrillere de cursă lungă, care se mai joacă și în condiții de joc neprietenoase, precum a fost acesta. La trei ore și 49 de minute, Djokovic – Alcaraz 2023 cel mai lung meci din istoria turneului, și cea mai lungă finală de ATP 1000 din cele jucate în 2 din 3 seturi. Când mai iei în calcul că temperatura la start a fost 35 de grade, la care se adaugă și umiditatea care a contribuit la un disconfort termic semnificativ, e limpede de ce sârbul a descris meciul, la puține minute după terminarea lui, drept unul dintre cele mai grele din cariera lui.

Finalmente, victoria face totul mai ușor pentru Novak, care a răspuns și pe teren, și în afara lui, la întrebarea pe care probabil unii o au, de ce mai joacă. Joacă pentru a-și dovedi că încă are în el asemenea victorii, dar și pentru că e fun să te bați cu tinere talente generaționale, în astfel de finale. Precum cea de la Wimbledon, precum cea de la Cincinnati, și, dacă avem noroc și totul se desfășoară conform așteptărilor, precum cea de la US Open. Novak însuși a spus că ar vrea una. „Pentru fani, nu știu neapărat dacă pentru mine”.

Un US Open în care Djokovic n-a prea avut mult succes în această treime a carierei lui, dar în care – după acest meci și luând în calcul și eventuala presiune pe care Alcaraz va trebui s-o experimenteze în premieră, aceea de campion de Slam en-titre – probabil că pornește acum ca favorit.

Dar până la US Open această finală merită o săptămână întreagă de discuții, pentru câte a oferit.

Și a fost remarcabil de intensă încă din start, cu un plus de prospețime și claritate pentru Alcaraz. Chiar dacă Djokovic a fost primul care dat lovitura, făcând break-ul la 3-2, Alcaraz a revenit puternic și nu l-a lăsat pe sârb să se depărteze prea mult. A recuperat rapid break-ul, a egalat, iar din acel moment meciul a intrat într-o altă fază: brusc, Djokovic a părut fără energie, a greșit ușor, iar jocul său nu a mai avut coerența necesară o bună bucată de vreme. În timpul ăsta, Alcaraz a crescut nivelul în toate departamentele, a lovit mai intens și a acoperit terenul într-o manieră remarcabilă, câștigând o multitudine de puncte prin trecerea defensivă – ofensivă.

Break-ul decisiv a venit la 5-5, după un game slab al lui Djokovic pe serviciu, care i-a dat ocazia spaniolului să servească pentru set, o misiune de care s-a achitat fără mari dificultăți.

De la mijlocul setului, Djokovic n-a mai fost în apele lui, însă Alcaraz și-a făcut treaba impecabil: a rezistat în majoritatea schimburilor de mingi dure de linia de fund, l-a țintit pe Djokovic în multe momente pe forehand și, paradoxal, în destule ocazii i-a atacat virulent reverul, partea de unde au venit și cele mai multe erori pentru Djokovic.

Ce e fascinant la Alcaraz și implicit la acest duel cu Djokovic e faptul că spaniolul face atât de multe lucruri bune și la o intensitate aparte, încât Djokovic nu îi poate găsi ușor niște vulnerabilități pe care să le exploateze. E o situație cu care Djokovic nu e tocmai obișnuit în astfel de meciuri – nu a mai întâlnit până acum un jucător atât de complet și fără fisuri, care are replică la tot ce propune el – iar asta pare că îl blochează în unele momente, vezi cele trei duble greșeli la rând, încercările complet neinspirate de a veni la fileu, intențiile de a face serviciu-voleu.

Pe măsură ce meciul a înaintat, problemele lui Djokovic s-au accentuat, primind inclusiv îngrijiri medicale, acuzând o stare de rău din cauza căldurii. La 1-1 în setul doi, spre exemplu, sârbul a făcut trei duble greșeli consecutive, iar acest moment slab nu avea cum să nu scape nesancționat de Alcaraz; spaniolul a făcut break-ul și s-a distanțat la 3-1. Doar că acest avantaj nu l-a putut păstra pentru multă vreme: la 4-3 a fost rândul lui Alcaraz să facă un game slab, care i-a permis lui Nole să egaleze.

În vreme ce sârbul a început, treptat, să arate că e adaptat la condițiile meteo și a depășit punctul critic, din game-ul șapte încolo, tenisul lui Alcaraz s-a dezechilibrat, și-a pierdut din intensitate și a trăit periculos, fiind în situația de a servi pentru a rămâne în setul doi și chiar fiind la două puncte de a fi dus în decisiv. Acest segment de joc în care loviturile lui Alcaraz au fluctuat i-a deschis o mică fereastră lui Djokovic și a echilibrat setul peste măsură. Sârbul a fost în față, Alcaraz a revenit de fiecare dată prompt și a avut răspuns la orice încercare a lui Djokovic de a-l scoate din zona lui de confort.

În cele din urmă, Djokovic a reușit ce și-a propus: a stat aproape de spaniol, și-a așteptat șansele iar în tiebreak a turat motoarele și a încercat totul, inclusiv serviciu-voleu cu al doilea serviciu.

În acest tiebreak – extrem de intens și echilibrat – Alcaraz a răspuns la ce a propus Djokovic, dar ultimul cuvânt l-a avut sârbul. Djokovic a jucat impecabil tactic mingile importante și a fost mereu acolo, pregătit să dea încă o minge înapoi, atent să nu rateze, capabil să atace când găsește mingea potrivită.

Alcaraz a ajuns la minge de meci în acest tiebreak, și și-ar fi făcut un bine imens dacă ar fi găsit o cale să o convertească. Pentru că era clar că, odată ajuns în decisiv, odată ieșit din încolțire, odată starea lui semnificativ îmbunătățită, Djokovic va fi mult mai greu de prins.

Decisivul a fost un meci în sine, la propriu și la figurat. A durat o oră și 39 de minute, și s-a aprins cu adevărat de la jumătate în sus. O vreme, s-a mers fără mari emoții cu serviciul, dar Alcaraz a început, de la un punct, să fie șovăielnic pe serviciu. Iar break-ul, evitat o vreme, cu șase mingi de break înfruntate și salvate la 2-2 și 3-3, s-a întâmplat în cele din urmă, și Djokovic era în pole-position.

A fost rândul lui Alcaraz să răspundă când a fost încolțit. De la 3-5, meciul a intrat într-o altă sferă, cea în care, de regulă, totul se reduce la exclamații și interjecții. „Cum?!”, „Nu se poate!”, „Ce schimb!”, „A salvat-o pe asta?!”. Ultima e potrivită pentru mingea de meci salvată de Alcaraz la 3-5, una dintre cele mai absurde mingi de meci salvate în acest sezon, poate și în ultimele.

Alcaraz e impresionant dintr-o suită interminabilă de motive pentru ceea ce poate face pe teren, dar pentru orice fan va fi cu atât mai impresionant pentru că, după un asemenea efort și o asemenea minge, reacția lui a fost să zâmbească nonșalant. Pentru că ce altceva poți să mai faci, sau să mai zici, decât să te bucuri ca un copil.

One of the best championship point saves you’ll ever see 🙌@carlosalcaraz #CincyTennis pic.twitter.com/AHOogM0mj6

— Tennis TV (@TennisTV) August 20, 2023

După cele două salvate la 5-3, alte două mingi de meci au venit și s-au dus într-un game memorabil, la 5-4, când Novak încerca să închidă pe serviciul lui. Am văzut de toate aici: dublă greșeală la minge de meci, un serviciu secund al sârbului de vreo 120 de mile, la care Alcaraz n-a avut timp să aibă reacție, un forehand câștigător al spaniolului de vreo 100 de mile la care Juan Carlos Ferrero a avut reacția serii, un semi-SABR cu succes de la Alcaraz, un passing în cross de la Djokovic de atârnat la Luvru. Și, în fine, inevitabilul Djoko-Smash care și-a făcut apariția la ultima minge de break a lui Alcaraz din acest game, după o defensivă a la Rafa a acestuia.

Carlos era înapoi în meci, pentru 5-5. Ba chiar, după noi și noi servicii-kick în partea de avantaj, cu care s-a scos constant din necazuri, după alte patru mingi de break salvate (12 din 13 în total în acest set decisiv; 13 din 16 în meci), trecea în față.

În această suită de momente în care fiecare a răspuns la adversitate prin excelență, la scor nefavorabil prin claritate, Djokovic a avut ultimul cuvânt. N-a mai clintit la 5-6, conducându-ne către tiebreak cu un hold sigur, la 15. Iar în tiebreak, ne-a reamintit că nu-s multe săptămâni de când tocmai ce stabilea un record de tiebreak-uri câștigate la rând în turneele de Grand Slam. E drept, Alcaraz a fost cel care i l-a oprit acolo, în acel esențial set doi al finalei de la Wimbledon, dar ce ocazie mai bună pentru o mică revanșă decât tiebreak-ul decisivului acestei finale memorabile.

Pe care Djokovic l-a tranșat, practic, prin acel schimb „CUM? NU SE POATE!” de 29 de mingi, în al doilea punct al tiebreak-ului. L-a mai văzut cineva pe Alcaraz clătinându-se într-un raliu și trimițând absolut la întâmplare în tribune ultima minge, pentru că pur și simplu nu mai rezista? E rar să vezi astfel de campioni tineri și energici explorându-și – și descoperindu-și astfel – limitele fizice, dar Alcaraz tocmai ce probabil că a aflat-o pe a lui în acel schimb. Dincolo, un jucător de 36 de ani, care a avut și el nevoie să respire îndelung după acel schimb, dar care era conștient că provocase stricăciuni majore peste fileu.

Carlos a avut un ultim efort, revenind de la 3-0 la 3-3. Dar la 4-4 a fost pasiv în schimb, Djokovic a intuit perfect oportunitatea, și acolo s-a jucat toată această bătălie de patru ore. Djokovic a petrecut 20 de ani ca să fie atât de bun și să decidă, în acel punct pe care l-a jucat perfect, un astfel de meci.

După o așa finală, ceremonia de premiere a fost pe măsură. Carlos a fost responsabil cu emoția, mulțumindu-le îndelung celor apropiați, și mai ales fratelui său, pentru că îl fac un om mai bun zi de zi. Djokovic, tot mai confortabil cu stilul un pic mai spicy îmbrățișat în ultimul an, a fost responsabil cu glumele: „Tu chiar nu renunți niciodată, Jesus Christ, man”.

Tot el a reamintit, la final, redevenind serios, că nu e bine să iei nimic de-a gata. La 36 de ani, nu știm câte astfel de Nole Classics mai are în el, de aia se cuvine să îi apreciem această nouă capodoperă, de trecut acolo lângă restul de bătălii cu Rafa, Roger și oricine a mai avut neinspirația să-l încolțească în acești 20 de ani.

View this post on Instagram

A post shared by Treizecizero (@treizecizero.ro)