Ce e de înțeles din revederea Simonei cu Jelena Ostapenko

Semifinala Simonei cu Ostapenko ne lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri – cel puțin la acest moment. Cum ar trebui privită această înfrângere? Ce anume a generat blocajul Simonei din tiebreak, continuat apoi în decisiv? Are ceva special înfrângerea asta, o poate afecta în vreun fel în continuarea sezonului, sau e doar una din acele înfrângeri pe care le uiți rapid, ca pe un accident întâmplător?

Întâi de toate, trebuie limpezit un lucru. Putem spune orice despre Jelena Ostapenko, putem să glumim în social media pe seama ei, putem să fim în continuare necăjiți pentru acel meci din 2017. Putem să-i scoatem în evidență erorile neforțate în serie, putem să comentăm pe marginea stilului ei de joc atât de frustrant. Astea-s toate de înțeles (deși e posibil să ne fi deformat așteptările în ce o privește pe Ostapenko). Dar asta nu schimbă cu nimic un lucru: strict din punct de vedere al tenisului, Ostapenko e un match-up foarte incomod pentru Simona. Asta e și n-avem ce să facem. Așa stau lucrurile și, afară de vreo schimbare dramatică a stilului uneia dintre cele două, așa vor sta lucrurile mereu. Asta nu înseamnă că Ostapenko ar câștiga fiecare meci dintre cele două; ci doar că Simona e în mod particular expusă într-un set de circumstanțe precum cel din partea a doua a meciului de la Dubai.

Avantajul acesta de match-up n-o face pe Jelena specială, și nici pe Simona o jucătoare mai puțin grozavă decât e oricum. Trebuie să ne reamintim, în caz că am uitat, că într-un meci de tenis contează mai mult decât orice altceva cum se potrivesc stilurile celor doi oponenți. Și, uneori, cel care are avantajul din acest punct de vedere nu e neapărat jucătorul mai complet. Pentru că succesul într-un meci de tenis și succesul într-o carieră de tenis sunt lucruri diferite, care se măsoară diferit.

Ostapenko e o oponentă teribilă pentru Simona întâi de toate pentru că are un tenis absolutamente brutal. Când simte mingea, e absolut unplayable de pe baseline. Apoi pentru că, nejucând puncte lungi, nu-i dă ritm Simonei. Nu poți să ai ritm cu cineva care trimite două mingi afară și pe a treia pe linie, apoi invers, una afară și două pe linie. Or, lipsa ritmului poate duce, într-un final, și la pierderea concentrării. Și, nu în ultimul rând, e o adversară atât de frustrantă pentru că poate intra de nicăieri în transă, și poate începe să lovească liniile indiferent de scor. Lucrul ăsta te ține mereu în panică, te face să nu te simți deloc în siguranță pe teren, ceea ce poate explica dispariția serviciului Simonei de pe final de set doi, când probabil că ea a început să simtă că dincolo de fileu s-a schimbat ceva.

Ca să poată stăvili o intrare în zonă a lui Ostapenko, Simona avea în primul rând nevoie ca de aer ca serviciul s-o ajute până în momentul salutului de la fileu. Iar returul să fie cel puțin în nota ei obișnuită, adică bun și foarte bun. Serviciul a fost de ajutor doar o vreme. Când s-a prăbușit el, toate celelalte componente ale jocului Simonei l-au urmat.

Meciul acesta se poate sparge în două părți. Prima parte i-a aparținut Simonei, care a reușit să țină sub control forța adversarei, să o forțeze să greșească și să o oblige să lovească mingi suplimentare – plan care i-a adus multe puncte și un prim set câștigat relativ ușor, după 27 de minute de joc, încheiat de Ostapenko cu 20 de erori neforțate. Partea a doua a fost cea în care Simona a fost surclasată, trezindu-se bruscată dintr-o parte în alta. Nu a fost lăsată se respire, nu a fost lăsată să joace, iar totul a fost doar despre adversara sa, care a făcut și desfăcut, a câștigat și pierdut puncte mizând exclusiv pe atac.

Totuși, cum de, după un set jumătate jucat aproape excelent, Simona n-a mai putut lega punctele?

Dinamica meciului, așa cum a fost ea până în tiebreak-ul setului doi, nu anunța neapărat ce avea să se întâmple în tiebreak și mai apoi în decisiv. Dar încă de pe la mijlocul setului doi, Simona a dat semne că nu se mai simte confortabil – iar cu cât meciul s-a prelungit, cu atât răspunsurile sale au fost mai ineficiente. Un motiv ar putea fi lipsa de control, pe care n-a mai avut-o, odată ce loviturile Jelenei au început să prindă terenul. Din teren lucrurile astea se simt altfel decât de la televizor. Jucătorii simt când încep să nu mai aibă căi clare de a face punctele, simt când oponentul începe să le închidă ușile. Faptul că a fost adusă în situația de a nu mai depinde de tenisul și de loviturile sale a făcut-o să aibă dubii, care treptat au copleșit-o și apoi au blocat-o. 

Simona poate face față aproape tuturor stilurilor de joc, a dovedit asta ani la rândul. Însă în fața unui tenis ultra-agresiv, bazat pe lovituri foarte grele, care o dezechilibrează ușor (de curiozitate, e de revăzut cu cât ușurință a împins-o Ostapenko 2-3 metri în spatele liniei de fund doar cu o singură lovitură, fără nimic pregătit, fără vreo accelerare extraordinară), soluțiile ei se diminuează, pentru că defensiva ei nu mai ajută, iar în situații ofensive îi e aproape imposibil să mai ajungă, dat fiind faptul că adversara o atacă de la prima minge. Simona poate să câștige cu (o jucătoare precum) Ostapenko, dar are nevoie și de serviciu, și de retur, și de o abilitate peste normal de a îi rezista acesteia atunci când este bombardată. „Normalul”, sau mai puțin de normal, nu va fi suficient.

“Simonei nu îi plac adversarele care îi iau din timpul de reacție”, a spus Ostapenko după meci. Nimic neadevărat în această afirmație. Singura șansă de a o învinge pe Simona e să nu îi dai timp, să o ataci de la retur și să o menții sub o presiune extraordinară, atacând-o din orice poziție. Stilul ei de joc va deveni foarte vulnerabil în fața unui asemenea asalt oricât de bine pregătită fizic ar fi, oricât de lung ar returna și oricât de grozave ar fi trecerile defensivă-ofensivă. Poate tocmai această situație a blocat-o, pentru că a realizat că multe lucruri nu mai depind de ea. Poate pur și simplu nu a mai avut puterea să găsească soluții, după două seturi în care a rezistat din greu și a contracarat din greu un stil care nu e pe placul nimănui. 

Când ai în față un stil de joc precum al Jelenei, bazat pe lovituri atât de riscante și de grele (din nou, e de urmărit cât de “grele” se simt mingile venite din partea ei la contactul cu terenul), de la un punct încolo devine foarte obositor să fii ca un portar în fața unui penalty. Iar mental devine, de asemenea, din ce în ce mai complicat să găsești alternative când adversara se năpustește peste tine și nu te lasă nici măcar să greșești. Sunt jucătoare agresive care îți oferă momente de respiro și spații de manevră. Și sunt jucătoare precum Ostapenko, care atunci când intră intr-o anumită zonă, respectiv i se permite să ajungă acolo, te distruge cu agresivitatea și nu îți oferă alternative. De altfel, în interviul pentru Digisport de după meci, Simona spune că „nu mi-a mers prea bine serviciul, am vrut să fac prea multe, din cauză că ea a stat foarte aproape de linie și intra în retur. A fost probabil un trac emoțional acolo și n-am avut concentrarea suficientă pentru a menține un serviciu solid”.

Ostapenko a încheiat semifinala cu 49 de erori neforțate, dintre care 20 au venit în primul set. Raportul ei lovituri direct câștigătoare – erori neforțate a fost, în ultimele două seturi, 27-29, adică ceva extraordinar dacă avem în vedere agresivitatea pe care a arătat-o. Simona, în schimb, a încheiat meciul cu 8 lovituri câștigătoare și 20 de erori neforțate, adică, așa cum spuneam mai sus, n-a fost lăsată nici măcar să greșească. 

Ar fi putut face Simona ceva pentru a frâna evoluția meciului și a evita deznodământul acestei semifinale? E ușor de vorbit post-fact, mai ales că, pentru o vreme, Simona a părut că e în control. Iar acest control temporar l-a obținut cu multe eforturi – pentru că, e de subliniat, nu e ușor să reziști unei asemenea agresivități, să stai presat tot timpul că orice minge îți va fi pedepsită și să ai grijă cum lovești, cum servești, cum te aperi, cum ataci.

Dar, mai mult ca sigur, din teren probabil că s-a simțit altceva, iar Simona nu a mai avut încredere de la un punct încolo. „Cum să nu aibă încredere?” Ei bine, încrederea pe teren nu e o garanție, indiferent cine ai fi, indiferent câte victorii ai. E un sentiment pe care îl ai, în mare parte în funcție de dinamica meciului. Li se întâmplă să-l piardă și celor mai mari din acest sport. Important e, însă, cum reacționează ei pe termen lung.

La Ostapenko, lucrurile au fost simple; a atacat în neștire cu o libertate extraordinară. Când jocul ei nu-i merge, e aproape imposibil de privit. Când e în formă și are încredere, precum în aceste săptămâni, ea poate întoarce orice scor; cum, din păcate, am trăit să vedem pe o scenă mai mare de atât. La Simona n-a fost nimic simplu, pentru că ea a trebuit să reziste, să forțeze erorile, să caute variante prin care să preia controlul în punct, să fie atentă la înălțimea mingilor. Toate astea au însemnat energie și concentrare, pe care treptat cu cât meciul a devenit mai disputat, iar agresivitatea adversarei de nesuportat, le-a pierdut. Iar când le-a pierdut, nu s-a mai putut lega nimic; a cedat totul. Și serviciul, și returul, și defensiva și jocul de pe linia de fund. 

Cu ce rămânem la trasul liniei? Evoluția Simonei la Dubai nu e doar despre înfrângerea cu Ostapenko – sau nu e doar despre această înfrângere. E și despre cele trei victorii bune pe care le-a obținut cu Alison Riske, Gabriela Ruse și Ons Jabeur. E și despre forma fizică încurajatoare pe care a arătat-o în toate cele patru meciuri, e și despre intensitatea pe care a adus-o în majoritatea meciurilor.

Azi a pierdut dur în fața unei jucătoare care și-a jucat, încă o dată, cartea impecabil. Nu a pierdut la întâmplare. Ne place sau nu, Jelena Ostapenko e o jucătoare capabilă de lucruri cu adevărat mari, cu un tenis care, ne place sau nu, poate răni pe absolut oricine. Și cu care în mod clar o poate răni pe Simona.

Dacă va fi afectată de acest episod? Nu putem ști niciodată. E drept, parcă n-avea nimeni nevoie de o reeditare a senzațiilor de la RG17 acum, la început de 2022. Însă ce știm cu certitudine (și știm pentru că s-a întâmplat deja) e că Simona s-a ridicat dintr-un moment mult mai greu de atât, cel mai greu posibil în tenis. S-a ridicat, a continuat să creadă în ea, a continuat să muncească și apoi a venit cu ajustările, cu temele făcute și, mai important, a putut să aplice cu succes și să o învingă pe Ostapenko la următoarea ocazie.

Dacă acel episod n-a doborât-o, e aproape imposibil de crezut că acesta o va face. Nimic din cariera ei de până acum nu a fost întâmplător, și niciun eșec greu n-a fost lăsat să treacă fără ca Simona să nu-și culeagă informații, lecții sau motivații noi din el. La urma urmelor, e un motiv pentru care, dintre toate jucătoarele active, ea este cea care are cea mai constantă carieră la vârful vârfului tenisului. Toate acele eșecuri au format-o și au dus-o, într-un final, în postura de a câștiga titlurile de Slam mult visate și de a termina două sezoane la rând prima în lume. Poate că noi uităm, uneori, dar ea nu uită cum și că a ajuns acolo. Și, din fericire, Simona e mai puternică decât înțelegem noi toți că ar fi.

Suntem singurul site de sport din România cu interviuri exclusive cu jucătorii români la majoritatea turneelor de Grand Slam și cu analize pe temele și meciurile cele mai importante din tenis.

Dacă apreciezi articolele 30-0, precum și interviurile exclusive cu jucătorii români, susține-ne cu un abonament la 30-0+, disponibil AICI.

Ai acces la mai mult conținut exclusiv, doar pentru abonați (plus alte surprize frumoase), și ne ajuți astfel să facem un jurnalism mai valoros și mai cuprinzător pe 30-0.

Avem cu toții nevoie de mai mult jurnalism de sport de calitate