Ce a schimbat Turneul Campionilor pentru Djokovic, Nadal, Wawrinka şi Federer? (I)

Îmi place să mă uit la conferinţele de presă. La fel de mult ca jocul de pe teren, conferinţele ne lasă să vedem în mintea şi-n sufletul jucătorilor, să le auzim direct punctul de vedere. Şi ce alt punct de vedere poate fi mai interesant şi mai valid decât al jucătorilor, cei care văd lucrurile atât de aproape şi simt totul pe pielea lor?

De aceeam am hotărât să arunc o privire retroactivă asupra conferinţelor de la Londra. Dorinţa de a afla ce spun jucătorii şi de a citi printre rânduri a fost cu atât mai puternică cu cât mi se pare că World Tour Finals este o punte între anul care se termină şi cel care urmează. Rezolvând suspansul pentru poziţia de nr. 1, Londra a mai adăugat încă un episod la extrem de captivanta şi continuu schimbătoarea rivalitate dintre Djokovic şi Nadal, a fost un barometru foarte interesant pentru starea lui Federer şi a mai adăugat în mix două nume pentru anul viitor: Wawrinka, debutant la Londra şi Del Potro, the comeback kid.

Jurnaliştii şi fanii şi-au dat cu părerea asupra celor de mai sus, acum e momentul să vedem cum au privit jucătorii traseul lor la Londra: ce experienţe le-a adus, ce probleme şi dileme le-a pus, cum au venit şi cum au plecat de la O2 Arena. Voi recapitula deci conferinţele de presă ale celor patru semifinalişti şi voi căuta să surprind ideile recurente din discursurile lor, dar mai ales tonul general şi atmosfera interviurilor. Voi începe azi cu Stanislas Wawrinka şi Roger Federer şi voi continua, în partea a doua, cu „gemenii” Nadal şi Djokovic.

Stan Wawrinka

Debutant anul acesta la Londra, Stan a fost povestea „feel good” a turneului, alături de Del Potro. Calificat de pe locul 8, cu ceva emoţii pe final, Stan a fost primul care şi-a exprimat recunoştinţa pentru această calificare care îi încununează cel mai bun an al carierei. Dă roade colaborarea cu Magnus Norman, cel care acum câţiva ani a scos la iveală diamantul şi din piatra neşlefuită numită Robin Soderling.

Câteva idei se desprind din conferinţele lui Wawrinka, pe lângă bucuria sinceră de a fi la Londra: în primul rând faptul că are un simţ foarte acut al ierahiei. După victoria din primul meci la Berdych, contra căruia are un bilanț foarte bun în ultima perioadă, unul dintre jurnalişti a spus: „Cred că putem afirma că Wawrinka este mai bun decât Berdych”. Stan a zâmbit încurcat şi a dat următorul răspuns aparent abracadabrant: „Chiar dacă joc mai bine decât el de fiecare dată, nu înseamnă că sunt un jucător mai bun decât el. Eu sunt numărul 8, el este numărul 5 sau 6”. Acest lucru ne dă o informaţie interesantă despre cum îşi judecă jucătorii nivelul: h2h cu un anumit adversar nu este atât de relevant pe cât este performanţa integrală pe care o au contra tuturor adversarilor, performanţă care se va reflecta în clasamentul lor de-a lungul timpului. Paranteză: este posibil ca repetatele afirmaţii ale lui Nadal cum că Federer este un jucător mai bun decât el să nu fie doar declaraţii de PR. Nadal, ca şi Wawrinka, poate se uită mai degrabă la performanţele holistice (săptămâni pe locul 1, numărul de GS-uri şi de turnee câştigate) mai degrabă decat la acel faimos h2h dintre ei.

Trebuie să te intrebi totuşi dacă acest respect al lui Wawrinka pentru cei situaţi deasupra lui în clasament nu cumva îi micşorează şansele de a-i bate chiar înainte de a păşi pe teren. Întrebat după meciul pierdut la Nadal în două tie-breakuri dacă nu a ratat, la Londra, cea mai bună şansă de a-l bate pe Rafa pe această suprafaţă, Wawrinka a replicat fără urmă de ezitare: „E un jucător mult mai bun decât mine, nu contează suprafaţa pe care jucăm”. Un pic cam defetist, aş zice. Dar Wawrinka a trebuit să crească în umbra lui Federer, şi aceasta este o povară grea şi o mentalitate de care îi e probabil greu să scape. Stan are măcar puterea să facă haz de necaz. Întrebat cum i s-a părut atmosfera, cu toţi suporterii elveţieni, Wawa a răspuns mucalit: „Veniseră de fapt pentru Federer şi s-au pomenit cu mine”.

Al doilea lucru care iese în evidenţă din conferinţele lui Wawrinka este lupta sa cu emoţiile pe teren. Lucrul care l-a ţinut mereu departe de elită şi care l-a sabotat de fiecare dată când era în pragul unei performanţe majore au fost emoţiile în momentele dificile ale meciului: când era condus sau când trebuia să încheie. Stan menţionează progresele făcute la acest capitol ca fiind principalul motiv al anului foarte bun pe care l-a avut. După victoria cu Ferrer, unde a pierdut un prim set pe care putea să-l câştige, a declarat: „Sunt foarte bucuros pentru felul in care am luptat cu mine. Am avut şansa să câştig primul set dar am fost puţin emoţionat, şi e greu mai ales contra unui jucător ca David, care e mereu acolo. Dar am fost multumit de felul cum am trecut peste pierderea primului set si am luptat pentru meci. La sfârşit, de asta sunt cel mai mulţumit, de felul în care reuşesc să lupt până la capăt”.

Anul acesta, Stan a făcut progrese, pe lângă stăpânirea mai bună a emoţiilor, la încă un capitol: cel fizic. Magnus Norman a declarat că în cazul lui Wawrinka, munca nu a fost axată pe tehnica loviturilor sau pe tactică, ci pe a-l face mai puternic pentru a rezista mai mult timp în meciuri cu cei din top. Wawa este cu singuranţă mai puternic, se mişcă mai bine, însă nu este chiar acolo: după semifinala cu Djokovic a declarat că a pierdut pentru că n-a mai avut rezerve fizice. A fost prea obosit pentru a înainta în teren şi a profita de oportunităţile de a ataca pe care le-a avut. Munca fizică va trebui deci să continue.

Wawrinka a mai făcut nişte valuri la Londra când a vorbit, respectuos, dar ferm, despre comportamentul lui Toni Nadal, despre care a spus că i-a dat constant din tribune indicaţii lui Rafa. Wawrinka s-a plâns arbitrului, dar acesta nu i-a dat lui Nadal decât un avertisment, evitând să-i dea un al doilea ce s-ar fi tradus printr-un punct penalizare. “Nu e nimic personal contra lui Toni sau Rafa. Toţi ştim, jucători şi arbitri, că Toni încearcă să-l ajute pe Rafa. Este normal. E parte din joc. Dar când e prea mult, e prea mult. Azi nu am fost de acord cu faptul că arbitrul nu i-a spus nimic şi nu i-a dat un al doilea avertisment doar pentru că e vorba de Rafa. Toţi am văzut. Am fost acolo. Înainte de fiecare punct, Toni încerca să-i dea indicaţii”.

Este Londra 2013 un semn Wawrinka cel tăcut începe să-şi găsească vocea şi jocul? Mi-ar plăcea să fie adevărat. Stan are un tenis spectaculos şi stilul lui de atac, alcătuit din linii suple dar explozive ar fi o adăugire binevenită la constanţa impenetrabilă care domină acum. Dar această constanţă ocupă primele trei locuri în clasament şi pe lângă pregătirea fizică şi stăpânirea emoţiilor, mă tem că Wawrinka va trebui să înceapă să-şi cultive o sănătoasă lipsă de respect pentru ierarhii pentru a le putea urca.

Roger Federer

Conferinţele lui Federer la Londra au avut un ton diferit de restul anului. După atâtea dezamăgiri şi eşecuri (după standardele lui, bineînţeles) anul acesta Federer începuse să aibă în conferinţe o atitudine pe care nu pot s-o numesc decât pozitivo-sfidătoare. Se auzeau suspect de des după înfrângeri dubioase în primele tururi propoziţii de genul: “N-am jucat rău, au fost câteva puncte ici şi colo. Vreau să pun meciul acesta în spatele meu, să merg mai departe şi să mă pregătesc de următorul turneu.” Totul spus pe un ton morocănoso-înnegurat, cu şapca trasă pe ochi şi cu un minim contact vizual cu audienţa.

Adevărul este că trebuie să-i dăm lui Federer circumstanţe atenuante: nu ştie cum să abordeze o accidentare pentru că … n-a fost accidentat niciodată serios. Dar problema cu spatele cu care s-a chinuit tot anul începând de la Indian Wells i-a dat de furcă şi pe teren, şi în gestionarea (proastă) a programului de turnee, şi în felul cum a prezentat-o jurnaliştilor. Sau mai bine zis felul în care n-a prezentat-o. Federer are un fel de a nu vorbi despre problemele lui şi aici cred c-a greşit. Îmi place mult mai mult Nadal din punctul ăsta de vedere: spune verde în faţă ce-l doare, chiar mai multe decât am vrea noi să ştim. Să nu uităm că Rafa are experienţă berechet în felul cum să gestionezi o accidentare. Practic el poate fi numit expertul ATP în această problemă, dac-ar fi vreodată să se dea un premiu pentru aşa ceva (sper să nu, totuşi).

Bun, după anul infect pe care l-a avut, Federer se uita la sezonul de hard cu un alt scop decât al colegilor săi din top 3. Nu voia să consolideze sau să recâştige poziţii de lider, nu avea nici măcar vreo rivalitate urgentă la ordinea zilei, ci un scop mult mai „de avarie”: să-şi relanseze jocul, să pună cap la cap nişte victorii şi să încerce să-şi mai îmbunătăţească încrederea în sine care era făcută cam ferfeniţă, toate pentru anul viitor. Steve Tignor a spus că segmentul indoor din toamnă funcţionează mai degrabă ca preludiu pentru anul următor decât ca încheiere pentru anul în curs şi sunt complet de acord. Djokovic l-a folosit în 2010 pentru a-şi lansa fulminantul 2011, Federer l-a folosit în 2011 pentru a-şi lansa excelentul 2012, iar în 2013 Djokovic a încercat din nou să facă (cu succes cred) acelaşi lucru.

Federer a început anevoiosul urcuş cu finala la Basel, unde, alături de un meci bun făcut în finală cu Del Potro a primit o doză considerabilă de dragoste de la publicul său elveţian. După aceea a făcut semfinală la Paris şi apoi a sosit la Londra, unde a reuşit să iasă dintr-o grupă foarte complicată. Tonul conferinţelor s-a înseninat şi s-a animat. Deşi a pierdut de două ori în două săptămâni la Djokovic şi apoi a părut debusolat în semifinala contra lui Nadal, Federer a analizat apoi obiectiv meciurile. Roger pare că începe să înveţe cum să se reajusteze, să se repoziţioneze şi să se împace cu această etapă de final a carierei sale. Nu e uşor, dar e o atitudine care-mi place mai mult decât pozitivismul arţăgos de până acum.

Spun asta pentru că atunci când este relaxat, primul lucru care se observă (şi care-mi place) la conferinţele lui Federer este că sunt ca nişte lecţii de tactică. Datorită stăpânirii foarte bune a limbii engleze şi naturii sale reflexive, Federer este foarte bun la a explica şi a descompune jocul adversarilor săi. După înfrângerea la Djokovic a spus că i s-a părut un meci foarte interesant, total diferit de meciul de la Paris, din cauza diferenţei de suprafaţă şi a faptului că n-avuseseră niciunul timp prea mult de ajustare. De asemenea, a făcut o afirmaţie care mi s-a părut extrem de interesantă, dar pe care din păcate niciunul dintre jurnalişti nu l-a rugat s-o dezvolte: „Cred că Novak are un tip de defensivă diferit de al lui Nadal şi al lui Murray.” Mai târziu, a reluat puţin ideea: „Trebuie să rişti foarte mult împotriva lui pentru a trece mingea de el, şi nici suprafaţa nu ajută prea mult, fiind mai înceată. Prin urmare trebuie să faci mai multă construcţie a punctului, nu poţi să dai cât poţi de tare şi să rezolvi.”

Unul dintre lucrurile cu care îmi pare bine că Federer s-a împăcat este că de acum încolo va trebui să lupte ca să câştige meciuri. Un front runner excepţional în anii lui de glorie, foarte multă vreme exponent prin excelenţă al conceptului de „a câştiga frumos”, Federer nu a trebuit să-şi dezvolte această psihologie de guerrilla, de a trage cu dinţii, de a câştiga la limită. Mărturisesc, cred că o vreme Federer chiar a preferat să piardă unele meciuri decât să le „câştige urât”. Dar după acest an secetos cred că şi el şi-a dat seama că „a win is a win” şi cât e de preţioasă această literă „w” atunci când nu prea o mai vezi aşa des lângă numele tău pe tablourile de concurs. Altfel nu-mi pot explica atitudinea lui aproape jubilantă după meciul cu Gasquet, vorbind despre o victorie muncită: „A fost un meci complicat. Am încercat să joc agresiv, cu rezultate amestecate: uneori mi-a ieşit, alteori m-am chinuit. A fost unul din meciurile unde încerci să găseşti o soluţie pentru a câştiga, te ţii tare pe poziţii şi din fericire am reuşit. Tot ce trebuia să fac azi era să câştig pentru a avea o şansă să mă calific în semifinale.” „Am încercat să găsesc soluţii”, „M-am chinuit”, „M-am ţinut tare” astea toate sună aproape nadalian, nu vi se pare? Fani Federer, nu fiţi şocaţi, un pic de duritate made in Manacor nu strică nimănui, dimpotrivă. Ce mi se pare şi mai încurajator este cât de entuziasmat este Federer de aceste victorii muncite: în interviul de după Gasquet a comentat setul doi şi mai ales acel punct unde a reuşit să-l lobeze cu reverul pe Richard cu însufleţirea unui Robbie Koenig.

Alt lucru care cred că a început să-i placă lui Federer este să fie „the underdog”, iarăşi o chestie pe care nu-mi amintesc s-o fi declarat atât de jubilant…niciodată ca înaintea meciului cu Del Potro. „În ultimul timp m-a bătut indoor de mai multe ori decât eu pe el, deci asta îl face pe el favorit”. Este o chestie bună în a nu fi favoritul. Sau a nu te considera favoritul. Deodată, aşteptările se translatează de pe umerii tăi pe cei ai adversarului şi el are mai multe de pierdut dacă nu te bate. Tot Rafa Nadal ştie cel mai bine de beneficiile psihologice de a nu te considera favorit, chiar şi la RG, chiar şi când joci cu un wild card, sau cum spun acizii noştri colegi Cip şi Ciargi, chiar şi când ai bye în prima rundă.

Alt lucru încurajator pentru Federer este că a început să se enerveze în timpul meciurilor când lucrurile nu merg bine mai degrabă decât să se blazeze, dar să rămână suficient de calm cât să nu se dezintegreze. După breakul făcut de Del Potro în setul trei: „Am fost furios mai degrabă decât descurajat. Am luptat şi am fost în dezavantaj şi-n setul unu şi-n setul doi, şi apoi când mi-am pierdut serviciul în setul trei mi-am spus: „Iar acelaşi lucru, mă concentrez atât de tare să nu se întâmple şi tot mi se întâmplă”. Dar pentru că în ultimele trei săptămâni am avut meciuri complicate, cu multe suişuri şi coborâşuri, am reuşit să rămân calm în interior şi cred că asta m-a ajutat azi. Ok, e doar un break, mi-am spus, şi am jucat bine pe serviciul lui deci am simţit că un rebreak nu e imposibil, ceea ce s-a întâmplat. Iar apoi am putut să joc mai liber. Victoria a fost un sentiment grozav, sunt foarte fericit.”

O analiză sinceră a produs şi conferinţa de după înfrângerea contra lui Nadal din semifinală. Aceleaşi cuvinte cheie au apărut: „m-am chinuit”, „am fost inconstant”, „el a meritat să câştige pentru că a fost mai constant”. De asemenea, a menţionat faptul că trebuit să joace în două feluri complet diferite în două zile consecutive contra dreptaciului Del Potro şi apoi stângaciului Nadal. „Depinde de mine să mă adaptez la jocul lui: să lovesc liftat pe rever în loc de tăiat cum am făcut toată săptămâna, apoi să-mi ajustez poziţia în teren, ceea ce a fost complicat azi, am ales de multe ori greşit.”

Ce concluzii poate trage Federer după Londra? În cuvintele lui, „Am jucat mult tenis în aceste trei săptămâni, multe meciuri de trei seturi. E foarte încurajator că trupul poate, mintea poate, viaţa mi-o permite. Mă bucur că am jucat trei săptămâni la rând şi că am bătut doi jucători de top 10 după ce 7-8 luni n-am bătut nici unul. Şi după toate problemele pe care l-am avut cu spatele mă bucur că pot juca fără dureri.” E clar că acest an a produs o ajustare în ceea ce priveşte aşteptările şi psihologia cu care Federer intră în meciuri, şi asta nu poate decât să-i servească pe viitor. Federer la 32 de ani, cu un spate chestionabil, nu mai poate aborda tenisul ca un Federer sănătos la 26 de ani.

Cu doar un titlu anul acesta, scopul lui Federer anul viitor nu este deci să câştige al 18-lea Grand Slam, ci doar… să câştige: „Dacă câştig cinci titluri la anul, să părăsesc turneul în postura de câştigător face ca lucrurile să fie interesante pentru mine.” Spre deosebire de trecut, a adus chiar el vorba de subiectul retragerii. „Îmi place”, a spus Federer despre ce-l motivează an după an. „Când te retragi din tenis eşti încă atât de tânăr, de ce să te retragi aşa devreme? Am multe lucruri de făcut în viaţa mea acum, dar pentru că încă pot să aleg, aleg să joc. Atâta timp cât voi avea de ales, voi alege să joc.” Fanii săi nu pot decât să-i respecte această alegere şi să se adapteze împreună cu el noilor realităţi. „Campionii se adaptează” spunea Billie Jean King. Se pare că asta a început Federer să facă în aceste trei săptămâni şi sper că asta va face şi la anul.