Ce a făcut-o, de fapt, pe Sorana Cîrstea să devină o jucătoare super agresivă și cum a învățat să înțeleagă și să aprecieze tenisul pe iarbă

În bună dispoziție după o victorie valoroasă cu Aleksandra Krunic tocmai prin faptul că a fost obținută fără să aibă un sentiment grozav pe teren, Sorana Cîrstea a povestit pe larg despre gustul dobândit pentru jocul pe iarbă și despre cum simte că are potențial pentru un rezultat important pe această suprafață.

Dar, mai întâi, o amintire a Soranei, un detaliu pe care ea-l vede extraordinar de important în ce privește evoluția ei ca jucătoare.

„Când eram mică, la fel, din cauză că nu avem infrastructură, iernile tot timpul mă antrenam într-o sală de liceu pe parchet. După ce terminau liceenii orele, veneam la opt 8 seara și jucam pe parchet până la 12 noaptea. Veneau ai mei, măsurau terenul, trăgeau niște linii. Parchetul e o suprafață extrem de rapidă. Practic, 4-5 luni din an, din noiembrie până în început de martie jucam pe parchet. Și atunci mi-am creat un joc ofensiv.

Mi-aduc aminte că era linia de fund și, în spate, la un metru jumătate era peretele. Deci trebuia să stau pe linia de fund și cred eu că m-a ajutat enorm asta. M-a ajutat foarte mult să stau pe linie, să iau mingea repede, să joc agresiv, să am mână rapidă, să am coordonare rapidă. Din ceva mai puțin bun, că nu aveam condiții necesare, a ieșit ceva foarte bun, cred eu, și de asta sunt puțin atipică. În sensul că, deși am crescut pe zgură, am un joc agresiv care se potrivește pe suprafețele rapide. Mulțumesc acelui parchet!”, și-a încheiat Sorana povestea râzând.

Jocul acela agresiv chiar se potrivește, sau ar trebui să se potrivească bine și pe iarbă. Nu? Sorana confirmă imediat. „Da, absolut, adică e o suprafață care priește jocului meu. Joc destul de drept, mă mișc decent, stau jos, am voleu bun, am și slice, avem și serviciu. Nu astăzi (râde); dar poate în meciul următor avem. Așa că, da, jocul meu se potrivește, mai ales că am retrageri destul de rapide și iau mingea repede. Și atunci clar se potrivește pe iarbă.”

Și atunci, cum de nu i s-a legat până acum pe gazon?

„În primul rând, cred că Wimbledon e un Slam în care îți ia ceva ani să poți să înțelegi suprafața, să știi ce ai de făcut. Mai ales că este foarte scurt sezonul. Sunt trei săptămâni, maxim patru. Și atunci, cred eu, e foarte greu să vii din prima la Wimbledon și să câștigi. Nu știu care sunt statisticile, dar cred că trebuie să ai multă maturitate ca să poți să câștigi Wimbledonul, și trebuie să fi jucat de mai multe ori ca să poți să-ți dai seama. Și acum, de la an la an, simt că înțeleg iarba din ce în ce mai bine, înțeleg ce vrea să-mi zică, înțeleg de ce mingea sare în modul în care sare.” 

La Wimbledon, plafonul maxim până acum a fost runda a treia. „Da, n-am făcut decât turul trei, însă simt că pot mai mult. Îmi aduc aminte de un meci cu Muguruza în care ea a jucat impecabil, iar ulterior a și câștigat. De multe ori mai ține și de adversarul din față. Anul trecut am jucat cu ruptură de pectineu. Însă eu cred că e o suprafață pe care pot să fac un rezultat bun.” 

Sorana confirmă că e o întreagă schimbare de poziționare față de iarbă. Acum, față de trecut, o acceptă. „Am început să privesc iarba cu alți ochi, nu mai sunt așa, speriată, să zic. Am început să-mi placă și să o înțeleg. Orice lucru pe care-l înțelegi, îl și accepți, exact. Ai altă perspectivă.”

Faptul că nu mai jucase o semifinală pe iarbă a surprins-o pe Sori. „Nu prea țin minte statistici, însă chiar mi s-a zis că a fost prima oară când am făcut o semifinală pe iarbă și eram un pic șocată, pentru că de-a lungul timpului am jucat binișor pe iarbă. Însă mă bucur că am avut acea săptămână la Birmingham, și putea să iasă mult mai bine.”

Eșecul acela frustrant și dureros din semifinala cu Zhang – e el cumva genul de eșec care ascunde și vești bune? „Da, îți dai seama că poți să câștigi turneul, îți dă aripi un meci bun. L-am pierdut pe mâna mea, am condus tot timpul, dar în momentele importante nu mi-am fructificat șansele. Dar da, (nivelul) îți dă încredere că poți să faci lucruri bune pe iarbă.”

Dar dacă pasiunea ei pentru jocul de iarbă e de dată mai recentă, simpatia Soranei față de turneul de la Wimbledon în sine e de cursă lungă.

„Pentru mine mereu a fost un sentiment extraordinar faptul că nu se poate juca pe terenurile de meci duminica. Este o liniște totală, înainte să înceapă războiul, și personal mi se pare special, ceva ce nu mai găsești la nici un alt turneu. Și vederea aceea de sus, de pe terasă, este foarte, foarte liniștitoare; sufletește te încarcă.”

„Când mă gândesc la tenis mă gândesc la alb, albul înseamnă tradiție, sunt atâția ani de când se joacă în alb. Sunt două săptămâni speciale în care sunt anumite reguli pe care trebuie să le respecți și ești fericit să respecți acele reguli.”

„Toată lumea, când începe turneul, e în alb de sus până jos. Iar cu verdele acela… când te uiți de sus, e o perspectivă. Multe terenuri, fiecare jucător în alb, e ceva frumos, ceva special și este singurul turneu în care, când intri, ai fluturi în stomac. E ceva special, cu greu să mai găsești așa ceva la alte turnee”, spune Sorana.

Poate tocmai de aceea ea nu e deloc deranjată de faptul că nu se dau puncte la această ediție.

„Nu mă afectează atât de mult, pentru că, în general, eu joc pentru rezultate. Sunt la punctul acela din carieră, să zic că sunt pe final de carieră, în care îmi doresc rezultate, rezultate mari. Și normal că îți dorești aceste rezultate mari la Slamuri. Voi reuși, bine, nu voi reuși, la fel, eu încerc tot ce pot.

Pentru mine primordial este să fac un rezultat mare la un turneu mare, nu mă afectează atât de mult punctele. Probabil că după o anumită vârstă vezi lucrurile altfel, sau cel puțin eu nu joc pentru puncte, nu joc pentru bani, joc pur și simplu pentru rezultate. Și pentru tenis.”