Cărți de poveste | Partea a II-a: Povestea completă și extraordinară a lui Andy Murray, Campion

Să nu permitem câtorva fani elvețieni zgomotoși să ne facă să credem că publicul britanic nu ţine la Andy Murray, se putea citi de curând pe site-ul oficial al Wimbledonului. Declaraţia venea din partea autorului noii biografii a lui Andy, Mark Hodgkinson, şi se referea, evident, la huiduielile pe care a trebuit să le înghită scoţianul la O2, în meciul cu Federer. Totul se întâmpla într-un articol destul de lunguţ, în care Hodgkinson îşi apăra cu fervoare cartea pe care a scris-o.  

De ce era nevoie să şi-o apere? Pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Murray are o relaţie, să-i spunem deloc comodă, cu britanicii, fapt demonstrat de ceea ce s-a întâmplat la O2. Drept pentru care – inspirat sau nu – biograful lui Murray simte nevoia să reacţioneze cumva şi o face minimalizând impactul celor petrecute. Cum? Aruncând vina huiduielilor pe o mână de fani elveţieni şi tratându-i de sus pe oponenţii lui Murray, pe care îi numeşte „războinici ai tastaturii” care „nu se vor opri acum din scris, doar pentru că scoțianul a câștigat Olimpiada și a devenit primul britanic care, din epoca eduardiană și până acum, câștigă un titlu de Mare Slam”.  

Foarte vehement în a-şi apăra favoritul, după cum se vede, Hodgkinson a riscat, cu asemenea declaraţii, să se expună pe sine, pe carte şi pe Andy unor comentarii nefavorabile. Care nu au întârziat să apară, sub forma postărilor pe Twitter de genul: „Eu am fost acolo, cei care huiduiau nu erau nicidecum fani elvețieni, foarte respectuoși de altfel, ci nişte conaţionali de-ai noştri în toată firea, pe la vreo patruzeci de ani”. Comentarii care, evident, au închis cazul şi au lăsat o umbră de îndoială asupra PR-ului pe care Hodgkinson îl face propriei cărţi.

În fine, trecând de această mică răfuială cu propriul public, Hodgkinson reuşeşte să se concentreze pe lucrurile esenţiale cu care ne-ar putea momi – fani sau nefani ai lui Andy – să îi citim cartea. O să găsim negreşit în carte, ne asigură, o discuţie despre scena tenisului din UK, care „nu este locul delicat pe care unii și-l imaginează”, ci una cu tot felul de vorbe din partea celorlalți jucători la adresa lui Andy şi cu asasinări ocazionale de caracter, pe scurt una care ar fi putut marca mult mai grav psihicul unui tip „mai slab, mai puțin îndărătnic decât Murray”.

Altă temă bifată ar fi relaţia lui Andy cu managerul său, Simon Fuller. „De ce Murray, căruia nu-i plac trivialitățile conectate cu celebritatea, l-a angajat pe fostul manager al Spice Girls, creatorul show-urilor Pop Idol și American Idol și omul care l-a plodit pe Simon Cowell? Aceasta este o întrebare la care am încercat să răspund în carte.”

O altă întrebare la care fostul jurnalist de la The Daily Telegraph a încercat să răspundă este dacă Murray este cel mai neîngrijit campion de Grand Slam al timpurilor moderne. De unde şi până unde? Din aceea că, zice Hodgkinson, prima dată când l-a întâlnit pe Murray, pe vremea când avea 17 ani şi era la o academie de tenis de lângă Barcelona, în coliba/bungalow-ul/cabana care îi servea drept casă „era atât de multă mizerie pe jos – haine murdare, rachete, mingi și pachete de mâncare – că să închizi și să deschizi ușa nu era o treabă ușoară”.

Toate promisiunile astea sună foarte bine, dar cumva nu îndeajuns. Ceea ce îmi închipui că ar vrea orice fan al tenisului să ştie sunt, mai mult decât cele pomenite mai sus, acele lucruri care fac ca povestea lui Andy Murray să fie, exact cum se spune în titlul cărţii, completă şi, mai ales, extraordinară.

Îmi imaginez că iubitorii tenisului ar vrea să ştie, de exemplu, dacă doamna din loja lui Andy, pe care o vedem deseori cu ochii fioroşi şi cu pumnul ridicat şi care plângea cu lacrimi de crocodil la sfârşitul finalei de la Wimbledon  – mama lui adică – este un bau-bau aşa de mare pe cât se povesteşte. Sau poate ar vrea să ştie cam ce îi spune Ivan Lendl lui Andy şi viceversa. Şi mai mult. Cât de mult s-a distrat scoţianul în timp ce a filmat reclamele alea atât de haioase pentru sponsorul care îi furnizează racheta? Sau. Cum e să îţi termini sesiunile de antrenament în sală aproape vomitând, căzut la podea şi cu lumea învârtindu-se în jurul tău?

Şi chiar mai mult. Cât de bântuitoare a fost ideea de a nu câştiga vreodată un turneu de Mare Slam şi cât de adânc e abisul în care te scufunzi când te trezeşti din coşmaruri ca cel pe care l-a avut după Wimbledon, când a visat că, de fapt, câştigase? La urma urmei, la nivelul la care se află el şi ceilalţi trei, mai e loc pentru plăcerea de a juca sau tot ce rămâne este uşurarea de a câştiga?

Da, toate astea mi le-aş dori să le văd în cele aproape două sute şi ceva de pagini ale „Poveştii complete şi extraordinare a lui Andy Murray, Campion”. Şi până la urmă sunt acolo sau nu? Ei bine, cele mai multe da. Poate că, la fel ca şi personajul său, Hodgkinson stă mai puţin bine la capitolul „cum să intru pe sub pielea publicului”, dar ca jurnalist de tenis cu multă experienţă el ştie, cu instinct infailbil, să identifice temele care sunt interesante pentru public şi care nu. Ca exemplu: fără prea multe vorbărie inutilă, Prologul ne teleportează direct în atmosfera finalei de anul ăsta de la US Open, în pauza de toaletă pe care și-o ia Murray înaintea setului cinci.

Sfâșiat de îndoieli și părând, din cauza părului ciufulit de vânt, „speriat de moarte”, primul-britanic-care-poate-va-câștiga-un-mare-slam-pentru-prima-dată-din-1936 este în mijlocul unei drame majore. După ce Andy a câştigat primele două seturi, adversarul lui, Djokovic, revine formidabil, luându-le pe următoarele două. În acest timp, scoțianul se plânge că „picioarele lui sunt făcute din jeleu”. Deşi mai pierduse finale, pierderea acesteia echivalează cu „un nou nivel de durere la nivel emoțional”. De ce? Pentru că ar fi a cincea pierdută, dar mai ales pentru că, după ce ar pierde o finală de Mare Slam de la două seturi la zero, nu va avea altă opţiune decât „să se furișeze în geanta cu rachete, să ia poziția fetusului, să închidă fermoarul prin interior și să nu mai iasă la vedere niciodată”. Confruntat cu această oroare, Murray se decide să lupte.

Acest cuvânt cu care se termină Prologul – „fight” – este ales ca unul emblematic pentru întreaga existenţă a lui Andy, trecută prin alte şapte capitole, unele cu titluri savuroase (Cea mai nepricepută națiune la tenis de pe fața pământului) sau sugestive (Un corp ca o mașină). Iar tonul setat de la primele rânduri – unul apologetic la adresa scoţianului şi alor lui, dar alimentat de mult, mult umor  – se menţine în toate şapte.

Pentru că vorbeam de Judy Murray. Ea nu numai că este prezentă în carte, dar este portretizată ca  o tipă mai degrabă neconvențională care, spre oroarea organizatorilor de la Wimbledon, preferă blugii și nu rochia înflorată. Ea vine în loja fiului său și, în timp ce stă acolo, trecând prin ceea ce ea însăşi a numit o „combinație între rău de mare și atac de cord”, îşi face simţită prezenţa. Adică strigă și gesticulează. Oribil, se strâmbă unii. Dar, spune Hodgkinson, ea nu este nicidecum mai rea decât acele „matriarhe mărețe ale tenisului”, cum ar fi Gloria Connors sau chiar mama lui Lendl. Nu cumva, se întreabă biograful, aducându-i în discuţie pe Richard Williams, Toni Nadal sau Srdjan Djokovic și felul în care sunt ei percepuți, tenisul modern este discriminatoriu, având două reguli separate, una pentru bărbații din familiile jucătorilor și alta pentru femei?

E greu de spus dacă genul ăsta de întrebări vor cădea bine publicului britanic şi chiar celui internaţional. Ceea ce e clar, însă, e că Hodgkinson este un scriitor cu o misiune – să facă din Andy un tip care să poată aduna „Like”-uri mult mai uşor şi în cantitate mult mai mare decât a făcut-o până acum. Iar în încercarea asta absolut lăudabilă, el nu ezită să arunce în ecuaţie tot ce are la îndemână un biograf pentru a-şi face personajul unul extraordinar: anecdote, statistici, istorii, conexiuni, referinţe, toate mixate cu acel simţ al umorului tipic britanic, care pe unii îi face să se spargă de râs, iar pe alţii să ridice din umeri şi-atât.