Carlos Alcaraz e campionul Wimbledon! Într-o finală istorică, Alcaraz oprește seria de patru titluri la Londra a lui Novak Djokovic

Carlos Alcaraz a câștigat finala Wimbledon 2023, învingându-l în cinci seturi pe Novak Djokovic, 1-6, 7-6, 6-1, 3-6, 6-4, într-un meci care a trecut de 4 ore și 40 de minute.

Duelul primilor doi jucători din lume, văzut de toată lumea și ca un duel al generațiilor, s-a încheiat cu un deznodământ pentru cărțile de istorie ale tenisului. La 20 de ani, Carlos Alcaraz câștigă primul său titlu la Wimbledon și al doilea titlu de Grand Slam al carierei, după cel de anul trecut de la US Open.

Spaniolul își păstrează astfel și locul 1 în lume, poziție care era pe masă în această finală.

În prima întâlnire dintre cei doi într-o finală de Slam, Alcaraz a revenit formidabil după pierderea clară a primului set și a tranșat un set doi esențial pentru soarta finalei. Spaniolul a pornit bine în seturile 3, 4 și 5; deși n-a putut să se desprindă în setul al patrulea, a gestionat impresionant tensiunea și presiunea decisivului.

Novak Djokovic ratează șansa de a cuceri al 5-lea titlu consecutiv la Wimbledon și de a egala recordul de opt titluri la Londra, deținut de Roger Federer.

A fost prima înfrângere a lui Nole pe Centre Court de la Wimbledon după 10 ani, precedenta fiind finala din 2013 cu Andy Murray, acum 3661 de zile.

Djokovic încerca, de asemenea, să câștige toate titlurile de Slam din acest sezon, după ce se impusese deja la Melbourne și la Paris. Sârbul e, la 23 de titluri de Grand Slam, primul în topul all-time de titluri de Slam.

„Nu e niciodată plăcut să pierzi astfel de meciuri, dar când emoțiile se liniștesc, trebuie să fiu foarte recunoscător, pentru că am câștigat de asemenea meciuri foarte, foarte strânse aici. Poate ar fi trebuit să pierd vreo două dintre finalele pe care le-am câștigat”, a spus Novak la ceremonie, felicitându-și adversarul despre care a spus că „am pierdut la un jucător mai bun, îl felicit și mergem mai departe”.

„Pentru mine e un vis devenit realitate. Și dacă aș fi pierdut, aș fi fost foarte mândru de mine. Să joc o finală împotriva unei legende a sportului nostru e incredibil”, a spus noul campion. „Nu m-am așteptat niciodată să ajung în aceste situații la 20 de ani, așa de repede. Sunt foarte mândru de mine și de echipa mea și de munca pe care o depunem în fiecare zi”.

***

Carlos Alcaraz impresionează prin multe lucruri, dar poate calitatea lui care a trecut pe sub radar este viteza cu care învață și își însușește lecțiile dure. Semifinala de la Roland-Garros a aruncat multă apă peste hype-ul creat în jurul numelui spaniolului. Cu patru titluri în cont în acel moment, dintre care cele de la Indian Wells și Madrid cele mai prețioase, Alcaraz era așteptat să ofere o rezistență serioasă în meciul meciurilor, semifinala cu Djokovic de pe Chatrier. În schimb, spaniolul a clacat emoțional, tensiunea prea mare provocându-i crampe și o înfrângere clară, pe final.

Poate că acest triumf memorabil de la Wimbledon, care multora ne sună ca o potențială predare de ștafetă, nu s-ar fi întâmplat dacă Alcaraz nu ar fi suferit acea lecție, sau mai bine zis dacă n-ar fi învățat din ea. „Am crescut mult după acel episod”, a spus spaniolul, la unul dintre interviurile de după finala de azi, folosind același ton măsurat care-l arată drept un tip modest și cu capul pe umeri, chiar și când în jurul lui lumea se precipită. La doar 20 de ani, Carlos este în vârful lumii, campion la Wimbledon, cu două Slamuri deja în buzunar, cu alte titluri mari deja câștigate. Viitorul pare al lui. Într-o lume în care tinerele talente din orice sport sunt rapid promovate drept the next best thing, în căutare de click-uri și de clout, în cazul lui Carlos, hype-ul e cât se poate de real, de meritat și, iată, îndreptățit.

Această dorință de a acumula și de a învăța repede din rarele momente negative prin care a trecut îl ajută să ajungă atât de repede pe cele mai inaccesibile înălțimi. După episodul RG, Carlos a lucrat mai mult cu un psiholog pentru a gestiona mai bine combinația asta de așteptări, gânduri și bucuria și nerăbdarea specifice vârstei.

Dar asta nu i-ar fi fost suficient ca să câștige Wimbledon. Era, la urma urmelor, vorba de iarbă, suprafața cea mai pretențioasă din tenis, o suprafață pe care prezențele lui fuseseră până acum mai degrabă simbolice. Acum doi ani pierdea în trei seturi clare în turul doi cu Medvedev. Acum un an, făcea alți doi pași în plus, dar pierdea în optimi cu rivalul de generație Sinner. Nu tocmai motive rezonabile să creadă cineva că în 2023 va ajunge în finală, cu atât mai puțin s-o câștige. Anul acesta, Alcaraz a pornit devreme, cum se făcea pe timpuri, cu un traseu de formare, la Queen’s. A fost la doar câteva puncte să piardă în primul tur cu francezul Rinderknech, într-un clasic meci-capcană. A supraviețuit în tiebreakul decisivului. Apoi, tur cu tur, s-a îmbunătățit, a început să se simtă tot mai bine pe iarbă, să își găsească serviciul, să își asume urcările la fileu. N-a mai pierdut vreun alt set și a câștigat turneul acolo.

Totuși, de aici și până la a-l bate în finala Wimbledon – abia al patrulea lui turneu pe iarbă din carieră – pe Novak Djokovic pe Centre Court, acolo unde cel mai titrat jucător din istorie a fost, practic, imbatabil vreme de 10 ani și 45 de meciuri? Un astfel de progres rapid e aproape nemaivăzut și ne spune tot ce e de știut despre Alcaraz. „Credeam că o să am de-a face cu tine pe zgură și, poate, pe hard, dar atât”, a glumit amar Djokovic la festivitatea de premiere, dar ca orice glumă, conține și un strop de adevăr. Djokovic își vede acum sub asediu supremația pe iarbă, acolo unde doar experiența superioară îi era suficientă aproape an de an pentru un parcurs fără mari eforturi până în finală.

Dar poate cea mai bună dovadă despre cum ia Alcaraz partea bună a eșecurilor și le întoarce în favoarea lui a venit chiar azi, în finală. Dominat clar în primul set și neintrat în meci cum trebuie, apucat de mânecă imediat ce a încercat, timid, un break în debutul setului doi, și dominat în punctele importante, spaniolul a sfârșit prin a face un meci mare, arătând toate calitățile care i-au atras atâtea laude, ridicându-și nivelul aproape dramatic pe măsură ce meciul a avansat și, mai ales, livrând sub presiune. Față de Paris, de data asta nici n-a clipit.

Și greu de găsit o presiune mai mare comprimată într-un meci, în tenisul actual. Locul 1 vs Locul 2. Duelul generațiilor. Cel mai titrat din toate timpurile vs challengerul ideal. Regi și prinți în tribune. Vedete din toate sferele. Terenul central de la Wimbledon. Finala asta a bifat toate căsuțele unui blockbuster de Hollywood. Poate Brad Pitt chiar a plecat cu un plan de aici.

Din fericire, finala a livrat și ca spectacol. Și ca intensitate. Și ca dramă și răsturnări de situație. Cu câte un moment crucial sau un fir narativ aproape în fiecare set. Cele două erori de rever ale lui Novak, în tiebreak-ul setului doi. Pierderea tiebreak-ului în sine, care a pus capăt unei serii de 15 tiebreak-uri consecutive câștigate de sârb în Slamuri, și care a făcut ca finala să nu ajungă la 2-0 la seturi pentru sârb, situație din care el a câștigat 252 din 253 de cazuri. Game-ul ireal de 26 de minute din setul al treilea, care i-a oferit spaniolului un dublu break, dar, mai important, l-a secătuit pe sârb. Șansele neluate de Alcaraz, dar pedepsite imediat de Djokovic, în setul al patrulea. Voleul ratat de Nole la minge de 2-0 în startul decisivului, într-un schimb spectaculos. Și, după toate astea, felul în care spaniolul a gestionat și a dus la capăt setul al cincilea, unul din primele lucruri pe care le-a elogiat însuși Novak.

Printre toate aceste momente, multe schimburi superbe, intense, aprige. Multe execuții top-class din partea amândurora. O sumedenie de mingi scoase de ambele defensive din situații limită. Calități atletice splendide etalate. Întrebări puse, răspunsuri date.

Apropo de predarea ștafetei, mulți au simțit să compare meciul de azi, în termeni de deznodământ, cu Fedalurile de la Wimbledon de la finalul anilor 2010. Ce era neclar, cu care dintre ele. La început, meciul a semănat cu cel din 2006, când Federer a pornit cu un set la zero; apoi a părut că va semăna cu cel din 2007, când Nadal a dat o replică surprinzător (la vremea aia) de solidă, dar a pierdut în cinci seturi. Într-un final, comparația potrivită a fost cu cel din 2008. Când reduta Federer a căzut prima oară la Wimbledon, după cinci ani la rând în care câștigase titlul. Djokovic venise la meciul de azi cu patru titluri consecutive, căutându-l pe cel cu numărul 5. Și el a trebuit să se recunoască învins de un tânăr spaniol care a luat lumea pe sus.

Precum Nadal atunci, Alcaraz a avut tăria necesară pentru a duce treaba la capăt. Lesne de înțeles, ținând cont de istoricul lui Djokovic, majoritatea îl vedea ca favorit pe sârb la startul setului decisiv. Tocmai își făcuse loc înapoi în meci, după o perioadă în care a arătat vulnerabil. Alcaraz, au gândit mulți, ar fi trebuit să-l închidă în patru seturi pentru a nu-i da o cale înapoi în meci, lucru la care Djokovic e cel mai bun din toate timpurile.

Și părea că această optică va fi validată. La startul decisivului, Alcaraz era condus cu 1-0 și înfrunta o minge de break; Djokovic a dictat agresiv acel punct, l-a împins pe Carlos în defensivă dintr-o parte în alta, a făcut pasul în față și se pregătea să împlânte pumnalul. Alcaraz a dezgropat cumva mingea dintr-o poziție aproape dezechilibrată, forțându-l pe Djokovic să lovească încă o minge, dintr-o poziție însă ușor incomodă, din retragere, poate deranjat și de vânt. Sârbul a lovit un drive-volley cu dreapta, care s-a oprit în fileu. Alcaraz a jucat apoi o scurtă câștigătoare, și a încheiat game-ul cu un forehand brutal în lung de linie, pentru 1-1.

Game-ul următor, spaniolul găsea, după un alt schimb lung, un nou passing câștigător pentru break-ul desprinderii și al victoriei, făcându-l pe Djokovic să-și distrugă racheta (nu și stâlpul fileului).

Patru puncte absolut vitale în câteva minute, patru execuții diferite, patru opțiuni tactice diferite, bifate cu sânge rece. Și au mai fost și altele, de acolo, în sprintul către linia de sosire. Dintre toate, maniera în care a servit pentru meci la 5-4, jucând fiecare punct cu multă luciditate, i-a atras cele mai multe laude. Să închizi o finală de cinci seturi la Wimbledon cu Djokovic poate fi un lucru foarte complicat.

Djokovic s-a alăturat și el, la conferință, grupului celor care îl văd pe Alcaraz un melanj între cele trei legende din Big 3, spunând despre Carlos că este un jucător complet, care a luat „ce-i mai bun din cele trei lumi”. Teoria de până acum era mai mult despre un best-of Federer-Nadal, dar felul în care Alcaraz s-a apărat și a contracarat în multe dintre momentele finalei de azi indică clar și spre elemente djokoviciene.

„Ce calitate în finalul meciului”, l-a elogiat Djokovic. „Ai meritat, cu siguranță. Am pierdut la un jucător mai bun”. Apoi, la conferință, a completat o idee similară cu o propoziție neterminată, dar care spune destule: „Pentru cineva de vârsta lui să gestioneze emoțiile așa, să joace tenis de atac și să închidă meciul cum l-a închis…”

Cu siguranță s-a simțit ca un moment istoric. Djokovic aducea la acest meci tot soiul de statistici intimidante. 10-1 în meciuri de cinci seturi la Wimbledon. 34 de victorii la rând la Wimbledon. Superioritatea lui aproape legendară în finalele de Grand Slam: Carlos Alcaraz a devenit abia al șaselea jucător care-l bate pe Novak într-o astfel de finală; într-una de Wimbledon, doar Andy Murray mai reușise. În general, nu devii o legendă (sau nu începi drumul către a deveni legendă) decât dacă bați o alta.

Dar, deși elementul de predare al ștafetei se simte real, meciul acesta nu înseamnă că Djokovic brusc nu mai contează în Slamuri. Bătălia dintre cei doi va mai avea episoade și se va muta acum, foarte probabil, pe hardul american. Unde aproape că tinzi să spui că Alcaraz are avantajul. Iarba era terenul lui Novak, și a pierdut pe ea; la US Open, din varii motive, sârbul are probleme de mulți ani. Poate chiar mai greu decât azi îi va fi lui Carlos să câștige pe Rod Laver, acolo unde Djokovic păstrează o altă redută neatinsă.

Încă mai sunt multe lucruri nebifate de Carlos. Încă mai sunt războaie de purtat de către Novak. Dar, cumva, sentimentul cu care am rămas cu toții azi e inconfundabil: a început cu adevărat epoca lui Carlos Alcaraz. Acum are nu doar potențial, nu doar lovituri formidabile, ci și o victorie-semnătură.

View this post on Instagram

A post shared by Treizecizero (@treizecizero.ro)