Careul de aşi: cei trei “egoişti”, plus eterna rezervă Murray, şi şansele lor la Wimbledon

28 din ultimele 29 de Grand Slam-uri au fost câştigate de cei trei jucători aflaţi în fruntea clasamentului: Djokovic, Nadal şi Federer. Singura excepţie, Juan Martin Del Potro, s-a întors în Argentina imediat după meciul pierdut la Federer în sferturile de la Roland Garros  pentru a-şi obloji genunchiul accidentat. Nu cred aşadar că voi provoca niciun şoc major dacă spun că şi anul acesta, campionul la Wimbledon se va alege tot dintre primii trei clasaţi (varianta Andy Murray fiind un posibil plan B, ca întotdeauna).
De ce? Ne spune Jo-Wilfried Tsonga: „Pentru că sunt prea buni, de aceea. Asta e. Pur şi simplu, sunt prea buni”. Andy Roddick, câştigător US Open în 2003 şi finalist de trei ori la Wimbledon, este şi el de acord: „Cei trei au fost destul de egoişti cu Grad Slam-urile de ceva vreme”.  Să-i luăm metodic, în ordinea numerelor de pe tricou, pe cei trei egoişti, plus rezerva Murray, şi să vedem cum vor întâmpina Wimbledon-ul 2012.

Novak Djokovic

Deşi Novak nu a menţionat explicit Wimbledon-ul printre obiectivele sale majore de anul acesta (acestea ar fi fost, conform declaraţiilor sale, Roland Garros şi Jocurile Olimpice), nu cred că Djokovic va veni la Londra doar ca să facă turism. Este campionul en-titre, l-a bătut pe Nadal anul trecut destul de clar, şi ştie că poate să câştige pe iarbă. Acesta este un lucru important din câte am observat pentru psihicul lui Novak: lucrurile noi sunt abordate pas cu pas, treptat, însă odată bifate, sunt bifate pe vecie.

Ce s-a schimbat faţă de anul trecut este o anumită nerăbdare în jocul lui Djokovic. Darren Cahill, celebrul comentator tv şi antrenor, explică: „Anul trecut, timpul nu era un factor în meciurile lui Novak. Îşi permitea luxul să intre treptat în meci şi să joace în stilul în care el s-a născut să joace. Vorbim de nuanţe aici, dar eu simt că anul acesta nu mai lucrează punctul ca anul trecut, cu răbdare şi aşteptând mingea potrivită pentru a ataca. Anul acesta mi s-a părut că încearcă să termine punctul prea devreme.”

Această lipsă de răbdare poate fi pusă de obicei pe seama unei scăderi a rezervelor fizice. Novak nu mai este în forma supraumană de anul trecut şi vine după o finală dificilă la Paris în care s-a luptat cu Nadal, dar şi cu sine însuşi. Însă iarba nu e zgură (doar dacă e foarte secetos), şi Londra nu e Paris. Novak a sosit din timp la Wimbledon şi a preferat să se antreneze la faţa locului cu echipa lui.  Aşa cum ne-a obişnuit, Djokovic nu a jucat niciun turneu pregătitor, dar asta nu a fost o problemă în anii anteriori.

Cât despre tablou, Djokovic este din nou pe partea cu Federer, ca la Roland Garros, unde a câştigat semifinala în trei seturi. Pe iarbă însă, în mod normal, jocul lui Federer este mai periculos decât pe zgură. În plus, cei doi nu s-au întâlnit niciodată la Wimbledon. Presupunând că ajung amândoi în semifinală în condiţie fizică bună şi vremea este rezonabilă, va fi un meci foarte interesant, datorită faptului că va fi plin de necunoscute. Singura cunoscută este faptul că cei doi nu sunt candidaţi la titlul de „best friends forever”.

Nu ştiu dacă putem lua semifinala de la Paris ca barometru pentru ce s-ar putea întâmpla la Londra. A fost un meci mediocru, în care niciunul n-a fost în apele lui, dar Novak a reuşit să se adune şi să joace mai inteligent, folosind suprafaţa ca aliat. Pe iarbă însă, suprafaţa îl va favoriza, teoretic, mai mult pe Federer. Djokovic  are însă un joc extrem de versatil şi ştie, cum am mai zis, că poate să câştige Wimbledon-ul. De asemenea, cred că este avantajat fizic contra lui Federer în 3 din 5. Probabil cu cât va dura mai mult meciul, cu atât şansele lui Novak vor creşte.

Dacă trece de Federer, ceea ce nu va fi prea uşor, Djokovic va da cel mai probabil de Nadal în finală. Aici nu cred că Novak va mai avea dubiile de la Roland Garros şi nici povara Marelui Slam anual pe umeri.

“Finala de la RG este în trecut. Da, am fost aproape. Dar a doua zi m-am simţit mulţumit de mine, de ce turneu am făcut. A fost pentru prima dată când am ajuns în finală. E un pas în plus faţă de toţi anii când am jucat la Paris. E o realizare care mă satisface”. Şi Wimbledon-ul? “Joc cu mai multă încredere pe iarbă. Mă simt grozav pe teren şi asta contează cel mai mult pentru mine. Mi-am realizat visul anul trecut aici. Am făcut un turneu perfect. Îmi plac condiţiile de aici şi sunt încrezător înaintea turneului din acest an”.

Rafael Nadal

După o excursie scurtă la Halle, Rafa s-a retras în Mallorca pentru a-şi reîncărca bateriile în mijlocul familiei, la pescuit şi la plajă. O vacanţă binemeritată, după consumul psihic imens din finala de la Roland Garros.

Dacă putem conta pe Rafa pentru un sigur lucru, e acela că ştie să câştige. Cumva. Greu sau muncit, sau dimpotrivă, zdrobitor, Nadal face ce ştie cel mai bine pe teren: iese câştigător. Au fost ani în care a început Wimbledon-ul prost, au fost ani în care l-a început bine. Dar ce conteaza este cum l-a terminat:  începând cu 2006, cu excepţia lui 2009 când nu a jucat, Rafa a fost în toate finalele. Unbelievable, no?  

Mă aştept ca şi în anul acesta Nadal să ajungă în semifinală cel puţin, dacă nu în finală. Doar dacă nu se întâmplă ceva supranatural şi Rafa nu va fi cumva ambuscat pe parcurs de cineva cu un mega-joc de iarbă, aflat într-o zi de graţie (Tsonga e în acelaşi sfert, iar sfertul de deasupra e împânzit cu big hitters gen Del Potro, Raonic, Anderson, Karlovic, Roddick, Cilic, plus Murray). Însă foarte multe lucruri trebuie să meargă prost pentru ca Rafa să piardă la Wimbledon. Dacă vremea va fi caldă, iarba uscată îi va ajuta top spinul. Ca să nu mai vorbesc că pe măsură ce turneul avansează iarba tocită va face mingea să sară mai sus, avantajând iar pe jucătorii care folosesc top spin şi pun mingea aproape de linia de fund, acolo unde terenul devine aproape pământ bătătorit (adică… zgură).  

Ca de obicei, la conferinţe, Rafa nici nu vrea să vorbească de câştigarea titlului: „Să vorbeşti acum de câştigarea Wimbledon-ului este arogant şi nebunesc. E ceva la care nu mă pot gândi. Tot ce pot să fac e să mă gândesc la antrenamentul de mâine”

E interesant totuşi că, din toamna lui 2010, de la Tokyo, Nadal n-a mai câştigat niciun turneu pe o suprafaţă alta decât zgură. Asta are ca motiv pe un anume Novak Djokovic, cu care s-ar putea să se vadă în finală. Spre deosebire de majoritatea jurnaliştilor şi fanilor care cred că Rafa a reuşit să şi-l scoată pe Djokovic din cap odată cu câştigarea Roland Garros-ului, eu nu sunt convinsă. Deloc.

Roger Federer

Toată lumea ştie: ceasul Grand Slam-urilor ticăie pentru Roger Federer. Două săptămâni de meciuri de 3 din 5 seturi începe să fie din ce în ce mai greu, şi fizic, dar şi psihic. Dar dacă Roger are o şansă de a mai câştiga, aceasta va fi după cum a declarat chiar el,  fie la Wimbledon, fie la US Open, Slam-urile cu cele mai rapide suprafeţe. Deşi la Wimbledon n-are un sfert cu ameninţări evidente, dintre cei patru magnifici, Roger mi se pare totuşi cel mai vulnerabil la ambuscadele de pe parcurs. Federer are probleme în ultimul timp în a-şi menţine concentrarea de-a lungul meciurilor. La Halle, a ţâşnit la începutul finalei cu Haas pentru a se demonta brusc, la jumătatea primului set, aparent fără motiv. Şi nu e prima dată.

De asemenea, starea fizică începe să fie un factor. Federer s-a luptat tot sezonul de zgură cu o problemă la şold. Iarba ar trebui să fie teoretic mai iertătoare cu articulaţiile şi punctele sunt scurte, favorizând reflexele rapide mai degrabă decât anduranţa. Dar iarba este şi alunecoasă şi tot la Halle, am văzut ceva ce nu vezi prea des: Federer întins pe jos după ce a luat o căzătură zdravănă.  La Wimbledon, Federer a declarat că se află într-o stare fizică bună: „Mă simt odihnit şi nu sufăr de nicio accidentare”.

Dar aspectul care mi se pare cel mai important este că Federer depinde din ce în ce mai mult în ultimul timp de forma zilei respective. Asta înseamnă că poate la fel de bine să facă un meci sclipitor sau unul chinuit, în funcţie de cum a dormit noaptea respectivă, dacă s-a certat sau nu cu Mirka sau gemenele s-au îmbolnăvit şi i-au dat şi lui virusul (cum s-a întâmplat de altfel, anul trecut). Ce vreau să spun că viaţa extra tenis a lui Federer e mult mai complexă decât a colegilor lui mai tineri din circuit, şi poate juca şi ea un rol (pozitiv sau negativ).

Deşi a câştigat foarte multe turnee în ultimul an, Federer n-a mai câştigat un Slam de la AO 2010. La Wimbledon, în ultimii doi ani a fost ambuscat în sferturi de doi big hitters într-o zi de graţie: Berdych şi Tsonga. Federer n-are însă niciun plan să se retragă din luptă. A declarat că deja lucrează la calendarul din 2014 şi săptămâna aceasta a fost ales pentru încă doi ani ca preşedinte al Consiliului Jucătorilor.

Cât despre Wimbledon, este, împreună cu Jocurile Olimpice, ţinta pe termen scurt. „Vreau să performez mai bine anul acesta, pentru că anii trecuţi ar fi trebuit să merg mai departe. Evident, sunt conştient de cât de greu va fi, dar depinde de mine să compensez şi să merg la nivelul următor. Iar odată ajuns acolo, pot să încerc să câştig titlul”

Andy Murray

În fiecare an în iunie, Marele Circ Mediatic Britanic se pune în mişcare în jurul întrebării eterne: „Va câştiga Andy Murray Wimbledon-ul?”. Murray spune, cuminte, că a juca în Londra este un avantaj datorită susţinerii publicului, însă pentru fiecare gram (sau uncie) de susţinere, Andy primeşte o cantitate cel puţin la fel de mare de presiune şi aşteptări. Şi ştim cu toţii că Andy Murray nu excelează sub presiune.

Anul acesta, datorită Campionatul European de fotbal şi apoi Jocurilor Olimpice, atenţia concentrată asupra lui Murray s-ar putea să scadă de la „gigantică” la „foarte mare”. Tot e ceva. Sau poate că nu. Eliminarea Angliei de la Campionatul European, exact în ajunul Wimbledonului, îl va readuce direct sub atenția generală pe jucătorul care, în opinia fanilor din Insulă, e britanic când câștigă și scoțian când pierde. 

Până acum, cea mai bună performanţă a lui Murray la Wimbledon a fost semifinala, unde a pierdut în ultimii doi ani la Nadal, şi în 2009 la Roddick. Pentru a merge mai departe anul acesta, va trebui probabil să treacă tot de Rafael Nadal, căruia i-a luat anul trecut un set, înainte să se prăbuşească mental din cauza unei lovituri uşoare date în fileu într-un moment critic.  Şi aici avem punctul sensibil al lui Andy: nu reuşeşte încă să joace bine în meciurile mari împortiva jucătorilor mari.

Aducerea lui Lendl ca antrenor se presupunea că îl va ajuta exact cu acest aspect. Lendl a fost şi el un caz clinic de „înecare continuă la mal” la începutul carierei, însă a reuşit să depăşească momentul şi să câştige opt GS-uri. Până acum, Murray n-are decât cuvinte de laudă pentru celebrul său antrenor, însă anul acesta rezultatele au fost când sus, când jos (mai degrabă jos, mai ales pe zgură). După o semifinală epică pierdută la AO, în care l-a împins pe Djokovic în 5 seturi (7-5 în decisiv), sezonul lui Murray a fost până acum destul de nespectaculos (două finale, la Dubai şi Miami, pierdute în două seturi la Federer şi Djokovic).

Afectat la Paris de o problemă cu spatele, Murray a pierdut toate cele trei meciuri jucate pe iarbă până acum: primul tur la Queens şi alte două la turneul demonstrativ Boodles. Deşi Murray spune că aceste înfrângeri nu au mare relevanţă şi că fizic se simte pregătit pentru Wimbledon, în primul tur va avea un meci posibil complicat împotriva lui Davydenko. Scorul întâlnirilor directe este 5-4 pentru Murray, dar nu s-au întâlnit niciodată pe iarbă. Dacă trece de Davydenko, sfertul lui Murray este cel mai înţesat de big hitteri, Karlovic fiind o variantă mai mult decât probabilă pentru turul 2.  

Deducem că Andy Murray are viaţă grea şi anul acesta. La fel ca Rafa, preferă să nu se uite prea mult înainte: „Ar fi o prostie să mă gândesc dincolo de meciul cu Davydenko, deşi multă lume o va face, sigur. Dar eu nu voi face greşeala asta”. Andy Murray e păţit. Să vedem ce-a învăţat din păţaniile anilor trecuţi.

În loc de concluzie

Tot ce-am scris mai sus sunt consideraţii logice bazate în principal pe date şi performanţele trecute ale celor patru.  Dacă e să judecăm logic şi raţional, vom avea o finală Djokovic-Nadal şi Djokovic va triumfa. Dar mai există şi nişte necunoscute în această ecuaţie raţională. Nu ştim dacă Djokovic poate să-l bată pe Federer pe iarbă – nu a mai făcut-o niciodată. Nu ştim dacă Murray nu va găsi cumva forţa mentală necesară să spargă blocada. Nu ştim cu ce fel de demoni se mai luptă zilele astea Novak şi Rafa în afara adversarului din faţa lor. Nu ştim cu ce inspiraţie şi condiţie fizică vor veni la Londra Del Potro, Tsonga, Berdych, şi restul escadrilei de bombardiere. În principiu, nu ştim multe. Tocmai de aceea ne uităm la meciuri. Să ne bucurăm deci de aceste două săptămâni de tenis pe iarbă şi vorba clişeului, fie ca cel mai bun să câştige.