Caravana s-a pus în mișcare! 2016 ne dă primele campioane: Azarenka ia primul titlu din 2013 încoace

Vika Azarenka a redevenit Vikasaurus (cum a numit-o mai în glumă mai în serios un comentator pe forumul Treizecizero). Nu a prea dat nimănui vreo șansă în drumul spre titlul de la Brisbane, primul ei trofeu de la Cincinnati 2013. Doar 17 gameuri a pierdut în toate meciurile jucate – nici Angelique Kerber, experta în smuls gameuri, nu i-a putut smulge mai mult de patru în finală. Kerber are de altfel un un mare zero în dreptul ei în întâlnirile directe cu Azarenka. Jocurile lor se suprapun parțial, în sensul că amândouă pot alerga, pot apăra și pot contraataca, însă Azarenka are mici avantaje, care adunate, se dovedesc hotărâtoare în rezultatul final; poate lovi o idee mai tare, o idee mai lung și poate servi o idee mai bine decât Kerber.  

”E abia începutul sezonului, nu putem judeca încă ce-o să fie bazat pe doar câteva meciuri”, a spus Stan Wawrinka după semifinala amicală câștigată la Chennai împotriva lui Benoit Paire. Stan are dreptate. Fiecare an ne învață că traiectoriile rezultatelor în tenis seamănă cu un zigzag mai degrabă decât cu o linie dreaptă. Apoi, aceste victorii la  turnee pregătitoare pot însemna ceva sau pot să nu însemne nimic în vederea Grand Slamurilor. Ce mi se pare mai semnificativ nu sunt atât rezultatele, cât jocul etalat de respectivii jucători în drumul lor către acele rezultate. Un trofeu câștigat este ceva minunat, fără îndoială, dar mai mult decât asta, pentru viitor, contează cum anume s-a câștigat acel trofeu.

Spun asta pentru că Victoria Azarenka arată la începutul acestui an ca jucătoarea care termina 2012 pe primul loc – ultima lideră înainte de Serena – și 2013 pe locul 2 în clasament. Într-adevăr, se poate argumenta că nu a întâlnit jucătoare periculoase (derbyul cu Simona din turul doi a fost anulat), dar a întâlnit jucătoare foarte diferite ca stil, pe care le-a anihilat fără să stea la discuții. Vizibil mai suplă decât anul trecut, Vika a jucat acel tenis fluid, presant și precis care o înghesuia chiar și pe Serena Williams acum doi-trei ani. A durat mult și a presupus multă muncă și chinuri, dar Azarenka este din nou, oficial, câștigătoare de titluri mari. Mi se pare de asemenea semnificativ că acest joc foarte bun vine chiar înainte de Australian Open, unde a câștigat de două ori titlul și unde suprafața îi avantajează jocul de construcție.

Putem deci spune că Azarenka orchestrează asaltul asupra turneului ei preferat de Grand Slam? Da, cred că la Melbourne ea este cel mai evident și mai periculos dark horse. După un 2015 în care Vika a trebuit să facă munca de jos prin primele tururi împotriva capilor de serie și după un offseason în care a trebuit să reînvețe cum să alerge pe teren, și-a recăpătat în sfârșit armele: jocul este acolo, la fel și ambiția, parte fundamentală a personalității ei. Pe lângă acestea, ceea ce Azarenka mai posedă, spre deosebire de majoritatea adversarelor ei, este faptul că este câștigătoare de Grand Slam. Nu odată, ci de două ori. Știe cum se face și știe că are ce-i trebuie pentru a o face.

De aceea, urcușul ei spre un eventual titlu de Slam va fi mai ușor din acest punct de vedere decât al Agăi Radwanska, de exemplu, sau al lui Sloane Stephens, celelalte două campioane ale săptămânii. Azarenka are mai multe griji acum pe palierul fizic decât pe orice alt palier – trebuie să se mențină aptă de joc și sănătoasă și restul va veni, mai devreme sau mai târziu.

Se poate spune același lucru despre Agnieszka Radwanska? Cu mențiunea că la ea lucrurile vin mai târziu mai degrabă decât mai devreme? Poate fi Aga următorul talent întârziat câștigător de Grand Slam în WTA? Titlul de la Shenzen, deși, ca și Vika, nu a jucat cu adversare de calibru, semnifică altceva care poate fi important: că Aga și-a păstrat momentumul bun de la sfârșitul anului trecut. Momentumul este un lucru esențial în tenis și foarte greu de fabricat, pentru că presupune înșiruirea mai multor victorii neîntrerupte. Radwanska a reușit să păstreze avântul câștigător și după pauza competițională destul de lungă și acest lucru nu poate să-i facă decât bine la capitolul încredere: a ajuns acum la al patrulea titlu de după US Open și va fi cap de serie 4 la Australian Open. 

Sloane Stephens este un nume de la care se aștepta mult în anii trecuți, dar care a avut doi ani mai degrabă dezamăgitori, cu ceva tendințe de revenire în sezonul trecut. O jucătoare americană atipică (îi place zgura!) și talentată, Sloane e avut probleme cu motivația și atenția îndreptată asupra sa după ce s-a remarcat. Ca și Azarenka, are un gen de sinceritate care uneori o bagă în belea și o personalitate puțin expresivă pe teren, ceea ce i-a adus de multe ori acuzații că de fapt, nu-i pasă. La acestea, Sloane răspundea la Roland Garros anul trecut spunând că oamenii își dau cu părerea, dar, de fapt, n-au habar ce se întâmplă în sufletul ei. Drumul către titlul de la Auckland (al doilea din cariera sa) nu a fost la fel de lin ca al Radwaskăi sau Azarenkăi; a avut meciuri de trei seturi și a trebuit sa treacă de Wozniacki în semifinale și să revină pe teren la câteva ore pentru finala cu Goerges. Poate fi faptul că a strâns din dinți și a luptat cinci meciuri consecutive până la capăt semnul unei noi Stephens, hotărâtă în sfârșit să capitalizeze talentul considerabil cu care a fost dăruită?

Foto: Jimmie48Photography