Când zgura nu-i ca hardul: Simona ajustează la timp, găsește încă o dată calea să câștige cu Kerber

Pe orice suprafață s-ar juca, un meci Simona Halep – Angie Kerber poate fi, în același timp, foarte spectaculos, echilibrat și dramatic. Sau poate avea nuanțe, așa cum a fost astăzi: n-am avut dramatismul și calitatea din Australia, dar a fost aceeași bătălie abrazivă între două jucătoare care se cunosc, își știu armele și slăbiciunile și sunt gata să lase totul pe teren. Până la ultima picătură.

Și tot pe orice suprafață, că-i zgură, hard, iarbă sau carpetă,  atât timp cât lui Angie Kerber i se propune un tenis liniar și plat, aceasta este capabilă să producă daune și să rănească. Nu cred că există ceva ce Kerber iubește mai mult pe un teren de tenis decât jocul ritmat, loviturile plate și contrele. Din viteza și unghiurile adverse se hrănește, se alimentează și inventează răspunsuri. Cu asta se ocupă Angie – cu răspunsurile.

Simona Halep i-a propus, pentru început, un astfel de tenis lui Angelique Kerber și n-a fost mare mirarea să o vedem pe nemțoaică câștigând punct după punct, contabilizând erori și zburdând pe teren. După un început de meci greoi al Simonei, Kerber s-a desprins la 2-0 și a făcut ce știe mai bine: a rămas pe linia de fund a terenului, a direcționat cum a vrut mingile primite – folosindu-se de energia Simonei –  și a făcut ravagii cu acel forehand cârlig. Așa s-a făcut 4-0 pentru ea și totul părea că merge în favoarea ei: Simona se încăpățâna să preia inițiativa și să domine, dar se lovea, ca de zid, de apărarea lui Angie. Și când vedea că mingea i se tot întoarce, se grăbea, lovea mai puternic, mai după linie, până trimitea afară. Sau în fileu. Era o imagine pe care o mai văzusem, atât în meciurile cu Kerber, dar și cu Wozniacki sau Svitolina.

Condusă cu 4-0, Simona a început să caute soluții, să ajusteze, să fie mai răbdătoare și să încerce tot felul de lovituri. În primul rând, a urcat la fileu de trei ori – de fiecare dată cu succes – și a reușit să adune puncte prețioase care i-au adus primul game. Apoi a umblat la tăria loviturilor și a mai renunțat la agresivitate, căutând mai mult plasamentul și lungimea, schimbare ce i-a adus încă un game, după câteva erori venite de pe forehand-ul nemțoaicei. În final, aproape că a renunțat la a mai fi ea cea care agresează. O făcuse timp de un set, când a încercat să se arunce spre Kerber cu lovituri puternice, chiar și fără să fie în cea mai bună poziție de lovire. Asta i-a adus 14 lovituri direct câștigătoare (față de doar 7 ale lui Kerber), dar și 30 de erori neforțate. Așa că s-a înarmat cu ceva mai multă răbdare și i-a dat ocazia lui Kerber să greșească și ea. A funcționat. 

Halep a ajuns-o în cele din urmă pe Kerber, a revenit de la 3-5 și 4-5 și a trimis setul în prelungiri. Aici, Simona a început bine, dar alegerea loviturilor n-a fost cea mai inspirată: a continuat să încerce lovituri complicate și a lovit prea scurt, fiind taxată imediat de Angelique.

Deși a pierdut setul, Simona a apucat să-și confirmarea că schimbările făcute de la 0-4 sunt potrivite, o deranjează pe Kerber și trebuie să continue cu acest plan. Ceea ce avea să se și întâmple în următoarele două seturi.

Simona nu numai că a continuat, dar a îmbinat aproape perfect loviturile neutre și adânci, cu mult top spin, și jocul agresiv, reușind să o facă pe Kerber să-și asume propriile riscuri, să atace și să greșească. Cu alte cuvinte, a transformat-o pe Kerber, măcar episodic, din agresat în agresor. Asta se vede și în statisticile ultimelor două seturi: Kerber a încheiat setul doi cu nouă winnere (față de patru ale Simonei) și 20 de erori neforțate (față de nouă ale Simonei) iar setul trei cu șapte winnere (opt ale Simonei) și 12 erori neforțate (față de șase ale Simonei).

Șansele Simonei cresc considerabil într-un meci cu Kerber dacă o face pe aceasta să riște. În privința asta sunt două lucruri de subliniat. Primul: Kerber nu se simte în apele ei când atacă mingi moi. Cele mai multe lovituri câștigătoare ale ei vin pe contre, are nevoie să-i pui ceva în minge. Și al doilea: încrederea ei în lovituri scade pe măsură ce ratează, pentru că, orice s-ar spune, Kerber e o jucătoare de moral. O lovitură spectaculoasă o poate repune pe trasă, câteva erori o pot demoraliza complet, ceea ce avea să se întâmple și azi (și probabil nu se va întâmpla cu Muguruza).

Pe lângă toate astea, lui Angie Kerber încă nu-i plac mingile înalte, liftate, încărcate cu top spin. Lovitura cea mai vulnerabilă în fața unei mingi rotunde, pline, e forehand-ul ei. Pe cât de multe puncte îi aduce atunci când îl lovește de la nivelul șoldului, pe atât greșește când e obligată să lovească de la nivelul umărului; greșește, nu are control și pierde foarte mult din viteză. Tocmai de asta jucătoare ca Errani sau Kasatkina au succes contra ei, mai ales pe zgură. Simona a făcut asta rar în primul set, dar când a făcut-o, punctele au fost ale ei. În seturile doi și trei însă, cum s-a ivit ocazia, cum i-a exploatat slăbiciunea și a adunat puncte importante.

Din meciul de azi s-ar putea desprinde două mari concluzii: zgura nu-i ca hardul, iar Simona pe zgură este la alt nivel față de Kerber – cu ceva mai multă atenție, poate că meciul de azi putea fi câștigat în două seturi. 

Apoi e vorba de capacitatea Simonei de a schimba din mers lucrurile, de a ajusta și de a găsi cea mai potrivită și eficientă soluție. Nu-i iese mereu, dar cu Kerber i-a ieșit. Că i-a reușit într-un meci atât de important, cu o adversară atât de arțăgoasă, e demn de reținut.

Mai ales că pentru o nouă finală la Paris, Simona va trebui să treacă de Garbine Muguruza, o jucătoare care va intra să lovească tare și foarte tare. Va fi al cincilea meci între ele (4-1 pentru Muguruza la întâlnirile directe), iar jocul se anunță complicat, pentru că forma Muguruzei, campioana din 2016, este înspăimântătoare: nu a pierdut niciun set, a cedat doar 20 de game-uri până acum și jocul ei arată foarte bine de oriunde l-ai privi. Dar un asemenea traseu aduce și dezavantaje. Cum va reacționa oare Muguruza când va fi în fine testată și va trebui să găsească soluții?