Când ultimul vârf a fost prea mult de urcat. Cum l-a învins Medvedev pe Djokovic în finala US Open

Novak Djokovic e unul dintre cei care au făcut față presiunii într-un mod excepțional ani de zile. A trecut prin atâtea momente grele, momente limită, încât pentru el a devenit aproape o rutină gestionarea în mod impecabil a presiunii și a stresului. E chiar un exemplu despre ce înseamnă să îmbrățișezi presiunea și să o accepți. E puterea lui principală. Djokovic nu s-a sfiit niciodată să vorbească despre obiective; și-a asumat constant ce vrea, ce își dorește și nu a fugit de presiunea cu care vine asta. În loc să o evite, a înfruntat-o, a luat lucrurile așa cum au venit și, treptat, a învățat să trăiască cu ea. Și, făcând asta, a crescut ca jucător și ca persoană.  

Doar că presiunea are multe forme și efecte – și de unele dintre ele nu scapi niciodată, oricât de bun și experimentat și învățat să o gestionezi ai fi. Cu cât importanța unui obiectiv e mai mare, cu atât presiunea devine mai greu de suportat. Cu cât culmile sunt mai înalte, și cu cât ești mai aproape de ele, iar aerul e mai rarefiat, cu atât e mai greu de susținut efortul. Uneori, când e prea mult, e prea mult – și atunci cedezi. 

Azi a fost prea mult până și pentru Novak Djokovic, care n-a mai putut oferi aproape nimic în cel mai important meci al carierei sale de până acum și exact în momentul în care era pe cale să scrie istorie în tenisul masculin; mai avea nevoie doar de o victorie și Marele Slam era al lui. Însă a eșuat – și asta e dezamăgitor pentru el, fanii lui sau pentru toți cei care își doreau să asiste la o asemenea realizare. Indiferent de asta, drumul până aici și tot efortul depus în tot acest întreg sezon de Djokovic rămâne formidabil și greu de atins de oricine altcineva. 

Cu toate astea, meciul acesta e mai mult despre cum a câștigat Daniil Medvedev primul său Slam decât despre cum a pierdut Djokovic șansa unei performanțe istorice în tenisul masculin. În realitate, deși toți ochii au fost pe Djokovic, finala a fost, în cele din urmă, despre Medvedev. Despre cât de precis a fost tenisul său. Despre cât de sigure au fost execuțiile sale și despre cât de lucid a fost în momentele importante și de mare încărcătură. 

Maniera în care Novak Djokovic a început această finală – după un game în care și-a pierdut serviciul cu trei erori venite de pe forehand și o dublă greșeală – nu avea să anunțe nimic bun. Începutul n-a fost deloc promițător pentru sârb, iar evoluția temătoare și nesigură a continuat în următorul game de serviciu, ulterior și pe tot parcursul finalei: o scurtă ratată, încă o dublă greșeală și o nouă eroare venită de pe forehand. 

În partea cealaltă, Medvedev a fost intimidant cu serviciul în începutul de meci: patru ași în două game-uri, cu Djokovic atingând mingea cu returul doar o dată. 

Acest început de finală ușor fragmentat a stabilit coordonatele setului și ale finalei, de fapt. Primul game pierdut de sârb a făcut diferența în cele din urmă, pentru că a fost un game care l-a costat setul, pentru că maniera în care a servit Medvedev a fost impresionantă și i-a permis să confirme break-ul făcut încă din debutul meciului până la sfârșitul setului. La viteza, plasamentul și variația pe care Medvedev a avut-o la serviciu nici Djokovic, cel mai bun jucător de retur din lume, n-a avut mari răspunsuri; rusul nu a pierdut niciun punct cu primul serviciu, a servit opt ași și a cedat, per total, doar cinci puncte cu serviciul. 

Astfel că, pentru al cincilea meci consecutiv în turneu, Djokovic pierdea primul set. Doar că, spre deosebire de ultimele patru partide, când a început setul doi în mare viteză și la un nivel extraordinar, de data asta  Medvedev a frânat serios tentativa de comeback a sârbului. L-a determinat să forțeze, l-a atras în schimburi de mingi neutre, dar fizice, pe mijlocul terenului și apoi l-a surprins cu câte o accelerare venită de nicăieri  – un tipar de joc pe care rusul l-a pus în practică atât de bine încât pur și simplu Djokovic nu a putut câștiga multe puncte importante prin jocul din teren. Toate punctele mari câștigate de Djokovic au fost obținute prin serviciu – sau, când a văzut că gluma se îngroașă, prin veniri la fileu. Niște veniri care au părut o idee tactică o vreme, dar ulterior, au părut mai degrabă indicii despre starea fizică nu ideală a sârbului, cât și poate despre claritatea sa tactică din acel moment.

Pentru că a fost foarte tensionat, siguranța sârbului în execuții aproape că s-a topit. De aceea i-a și fost teamă de multe ori să rămână în schimburi de mingi prelungite cu Daniil, vezi intențiile lui de a rupe ritmul adesea în mod hazardat, cu scurte, cu veniri la fileu, cu lovituri slice, inclusiv cu forehandul. Nu l-a ajutat asta, pentru că deși vorbim de un campion imens, Djokovic nu e un jucător de serviciu-voleu, iar jocul lui de bază, cu care a câștigat atâtea, nu e despre astfel de artificii. 

Setul doi a avut două momente mari. În ambele, Medvedev ar fi avut de pierdut dacă serviciul nu era de partea sa. Primul a fost în game-ul doi, când a revenit de la 0-40, salvând trei mingi de break la rând; al doilea la 1-2, când a salvat alte două. Odată ce a depășit acest pericol, rusul s-a descătușat, iar Djokovic s-a înfuriat și mai tare, pentru că a realizat că astfel de șanse, cu Medvedev servind ca azi, nu o să vină prea des. Consecința? În game-ul următor, Djokovic și-a cedat serviciul. 

Din acest moment, setul a reintrat în exact același ritm ca începutul finalei: Medvedev a zburdat pe teren și a fost ireal la serviciu, în vreme ce Djokovic a fost ezitant și nu a găsit nicio soluție. 

Să îl vezi pe Djokovic cât luptă și muncește pentru a câștiga un singur punct e o imagine rară. De cele mai multe ori, el e cel care își determină adversarii să facă niște eforturi uriașe sau să-și abandoneze planurile de joc pentru un punct sau pentru un game. Dar Medvedev e capabil de așa ceva; e unul dintre puținii jucători care l-ar putea face pe Djokovic să arate uman și fără soluții. Asta era așteptat să facă și exact asta a făcut în această finală.

Iar motivele sunt diverse: Medevedv are un serviciu colosal, are deplasare, are defensivă, are o capacitate uluitoare de a acoperi terenul și de a contracara, și mai are și elemente de joc funky. Toate astea duc exact la combinația de tenis care, atunci când piesele sunt în locul potrivit, se poate dovedi extrem de eficient în fața unei mașinării de tenis cum e Djokovic. La toate astea se adaugă o agresivitate sporită și inteligentă, pe care Medvedev știe să o utilizeze ca nimeni altul. 

Condus cu 2-0 la seturi, Djokovic avea nevoie cu adevărat de ceva special pentru a mai avea vreo șansă. De-a lungul carierei, și chiar recent, în finala de la Roland Garros, Djokovic a putut ieși din astfel de meciuri grele – de șase ori în total în carieră. De data asta totul îl apăsa: momentul, contextul, adversarul. Lipsa de opțiuni și de timp l-a împiedicat să mai fie calm și relaxat. Avea mult prea mult de recuperat ca să poată gândi lucid și să găsească soluții, când adversarul pur și simplu îl domina la toate fazele posibile (atac, ofensivă, fileu).

O idee pe care Djokovic a încercat-o a fost serviciul-voleu. În câteva rânduri, asta l-a salvat, dar nu a schimbat sub nicio formă dinamica setului (și a meciului): Medvedev a fost incontestabil mai bun în această finală.

Nici măcar intervenția publicului nu l-a mai salvat pe Djokovic. În mod extraordinar, tribuna de pe Ashe a fost în totalitate cu el și a încercat să-l poarte spre o nouă revenire remarcabilă, mai ales de la 1-5 încolo în setul decisiv. La 5-2, când Medvedev a servit pentru titlu, un segment de fani a jucat un rol masiv în modul în care rusul și-a pierdut serviciul, fluierând și murmurând în timp ce se pregătea să servească (dar și după). Asta l-a determinat pe Medvedev să facă două duble greșeli consecutive și să-și cedeze serviciul. La 5-3, publicul era la picioarele lui Djokovic, reacție care l-a făcut să plângă în hohote în pauza dintre game-uri, o descărcare care spune multe despre apăsarea pe care o resimțea în acele momente. La 5-4 însă, la rându-i sub o presiune enormă și cu un adversar oarecum revigorat, sau măcar cu un alt limbaj al corpului, Medvedev s-a revanșat cu unul dintre cele mai bune game-uri ale sale la serviciu, în ciuda unei duble greșeli comise la a doua minge de meci. 

Scorul acestei finale reflectă exact cele întâmplate pe teren. Un meci dominat de Medvedev cap-coadă, în care nu i-a oferit sârbului mari șanse de a intra în meci și căruia i-a citit jocul cu o lejeritate extraordinară.

Nivelul foarte înalt al lui Daniil și ajustările tactice făcute de el comparativ cu finala din Australia. Presiunea pe care a avut-o de suportat și gestionat Djokovic – despre care a vorbit pe larg la conferință, recunoscând că s-a bucurat în momentul în care meciul s-a terminat, pentru că a putut scăpa astfel de tensiunea uriașă (vezi tweet-urile de aici). Meciurile lungi pe care le-a jucat în aceste două săptămâni. Toate astea au contribuit la acest deznodământ, care aduce, în sfârșit, primul titlu de Grand Slam Next Gen.

În vreme ce Medvedev sărbătorește o premieră meritată, Djokovic rămâne deocamdată la egalitate cu Federer și Nadal și va avea acum nevoie de timp să se refacă după acest sezon epuizant. Când va reveni, bătălia va continua. Tot cu el ca favorit.

https://twitter.com/rodlaver/status/1437190328864292866?s=20