Campion istoric! Andy Murray a câștigat titlul de la Wimbledon

„N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat în ultimul game”, a spus Andy, la interviul din timpul ceremoniei de premiere, întrebat fiind dacă își mai amintește cum s-a jucat punctul care i-a adus titlul la Wimbledon. În tribune, mii de oameni îl aclamau la scenă deschisă, alte mii îi strigau numele la porțile arenei, în timp ce milioane de britanici îi mulțumeau de acasă. În același timp, pe Twitter, această impecabilă unealtă de măsurare a interesului global pentru un fenomen, eveniment sau persoană, tweet-urile curgeau la o rată de 400 per secundă. Marea Britanie era, în sfârșit, fericită. După 77 de ani de așteptare, frustrări și agonie, ironii și eșecuri, unul de-al lor a câștigat cel mai prestigios trofeu din lumea tenisului. Well done, Andy!

Nu și-a mai amintit, și cine să-l condamne? La cum s-a jucat acel ultim game, cu sufletul la gură, cu puncte și execuții excepționale, cu răsturnări de situație, cu perspectiva unei relansări a meciului de către Djokovic, omul de care toată lumea se teme că va întoarce meciul și când a plecat deja spre vestiar, la cum s-a jucat, așadar, game-ul, cine să-și mai aducă aminte? După trei mingi de meci ratate și trei șanse de break salvate, Muzz a găsit, în fine, izbăvirea. Și-a aruncat racheta și șapca, a ridicat brațele spre cer, iar câteva minute mai târziu era în brațele celor apropiați, în tribune. „Au fost cele mai grele puncte din viața mea”, a spus el ulterior. „Nimeni, niciun jucător de tenis nu a avut de suportat o asemenea presiune de a câștiga precum Andy”, a fost concluzia generală a specialiștilor.

Și pe bună dreptate. Numai cine n-a citit în viața lui un ziar britanic, cine n-a apucat să vadă forța generată de aparatul media din Insulă, nu înțelege prin ce a trecut Murray, începând din momentele în care a apărut pe scena tenisului mondial și până azi, când, într-un final, a câștigat trofeul așteptat de o țară întreagă. An de an, i s-a spus că trebuie să câștige aici. Că orice altceva în afară de victorie este un fail uriaș. S-au făcut glume pe seama lui – și, vai, cât de ironici pot fi britanicii. Toate finalele pierdute de Slam l-au expus și mai mult în ochii publicului. A fost făcut în toate felurile: banal, nespectaculos, slab din punct de vedere mental, incapabil să-i bată pe ceilalți trei monștri sacri cu care a avut ghinionul să fie contemporan. A fost nevoie de un șuvoi de lacrimi din partea lui, la discursul din calitate de învins în fața unei legende a Wimbledonului, anul trecut, pentru ca Muzz să-și atragă majoritatea fanilor de partea lui. A fost, pe de altă parte, și momentul din care a început cel mai frumos an al vieții lui. A promis că data viitoare va fi el cel care va ridica trofeul.

Aurul olimpic l-a însuflețit, dându-i imboldul de care mai avea nevoie, convingerea că poate să bată pe oricine, sentimentul acela special pe care îl ai când câștigi pentru țara ta. Titlul de la US Open l-a descătușat, i-a dat la o parte bolovanul uriaș pe care îl căra pe suflet. Andy nu mai era un choker, își învinsese demonii, înăbușise revenirea de la 0-2 la seturi a lui Nole, respinsese perspectiva de a pierde o finală de Slam de la 2-0 la seturi. De atunci, Andy s-a upgradat, s-a transformat, s-a maturizat. Și cel mai important, s-a liniștit. A ajuns în situația de a înțelege potențialul imens pe care îl are. S-a relaxat, conștient că timpul lucrează pentru el, și nu împotriva lui, ca în cazul altora dintre rivalii săi. Iar când a venit timpul din nou, n-a mai greșit. Well done, Andy!

Cea mai importantă schimbare pe care am remarcat-o în ultimul an la Andy este aceea că el acum este convins că aparține elitei elitelor, faimosului Big Four. Spre deosebire de anii trecuți, când avea dubii în ce privește meritelor sale. Se îndoia că ar aparține acestui grup. Dacă tu nu crezi în tine, cine ai vrea să o facă? Andy crede, iar asta îl ridică la un nivel la care criticii săi n-au crezut niciodată că va fi în stare să ajungă. Murray este acum multiplu campion de Slam, împlinind proorocirea lui Roger Federer, el însuși, cândva, unul dintre criticii britanicului. Și-l critica pentru că înțelegea cum acesta refuză să o apuce pe drumul cel corect către performanță. Prea defensiv, prea absent, prea mulțumit să stea la cutie și să aștepte, Murray își refuza singur saltul. Încă mai are astfel de tendințe uneori, iar lupta care se dă în unele meciuri între noul Andy și rămășițele vechiului Andy este, adesea, amuzantă și interesant de urmărit. Numai cine n-a încercat vreodată să se schimbe nu știe că aceasta este cea mai grea luptă pe care un om poate s-o ducă. Dar Murray a reușit s-o câștige. Well done, Andy!

Game-ul mai bun decât tot restul meciului

N-a fost o finală frumoasă, nici vorbă. E greu de crezut că ar intra în top 5 al celor mai bune meciuri ale acestui turneu, iar dacă n-ar fi fost senzaționalul game de încheiere, probabil că s-ar fi spus și mai puține lucruri bune despre nivelul calitativ al meciului. Djokovic a jucat slab, fără ca asta să-i scadă din merite lui Murray, per ansamblu mai adunat, mai selectiv și mai compact în joc. Britanicul a avut cu 5 winners mai mulți decât Nole (36 la 31) și a greșit mult mai puțin (21 versus 40 erori neforțate). În plus, a fost jucătorul mai consistent în momentele cheie. În primul set, Andy a avut opt șanse de break, ceea ce spune ceva, dacă ne gândim că la Australian Open, în finala celor doi, n-a avut decât patru în tot meciul. Un prim set foarte obositor, efectul fiind accentuat de căldura infernală de la Wimbledon (comentatorii britanici glumeau că, dacă lucrurile merg tot așa, s-ar putea ca turneul britanic să aibă nevoie de o regulă a căldurii la fel ca la Australian Open), în care Djokovic a fost împrăștiat și cu un limbaj al corpului care nu transmitea nimic bun.

Doar că sârbul are tendința, uneori, de a-și manifesta cumva agravant și exagerat negativismul, pentru ca apoi, dintr-o dată, să se scuture de bube precum calul răpciugos din poveștile lui Petre Ispirescu și să se transforme într-un armăsar demn de Făt-Frumos.   La începutul setului doi, Djokovic își pusese ordine în joc și se desprinsese la 4-1, moment în care toată lumea își făcea planuri de inevitabilul set cinci. Asta n-avea să se întâmple. Nesigur la serviciu și insistând să vină în față nepregătit, Novak a cedat avantajul, oferindu-i lui Murray o revenire spectaculoasă în ceea ce avea să fie setul decisiv pentru soarta finalei. Britanicul a întors de la 1-4 și a câștigat setul doi cu 7-5, remarcându-se prin felul în care a reușit să își prezerve serviciul în câteva game-uri strânse, care se puteau duce în ambele sensuri. Este ceva ce Djokovic n-a putut să facă azi. Serviciul care l-a împins în față tot turneul (l-a pierdut de doar 6 ori în 6 meciuri) l-a trădat azi de șapte ori.

Pasa proastă, în fapt, mai bine zis deruta lui Nole s-a continuat și în setul trei, când Murray s-a desprins la 2-0 și 30-0. Cu un potențial dublu break la orizont, Djokovic s-a adunat și a dat ultimul asalt, câștigând următoarele patru game-uri, serie în care a găsit o inspirație dubioasă: scurtele. Din nou, ca și în setul doi, Murray n-a lăsat dezavantajul să-l apese și a răspuns cu o serie similară. La 5-4 în setul trei, cu trofeul la doar patru puncte distanță, s-a întâmplat cel mai frumos game al turneului. Trei puncte rapide făcute de Murray, urmate de alte trei la care Djokovic și-a adus aminte că este cel mai bun jucător din lume în special pentru felul în care răspunde la situațiile de criză. Într-o tensiune irespirabilă, sârbul a avut de trei ori șansa rebreak-ului, dar Murray s-a apărat fantastic. Și, la final, când un rever relativ banal al lui Djokovic s-a oprit în fileu, istoria fusese scrisă. Well done, Andy! 

– Comentariul live al meciului este AICI.

– De când a pierdut finala cu Federer la Wimbledon anul trecut, Murray a câștigat două titluri de Slam și aurul olimpic. De asemenea, el are 18 meciuri consecutive pe iarbă, suprafață pe care n-a pierdut niciun set din cinci jucate cu Djokovic, finalistul de azi. 

– Bilanțul victorii/înfrângeri în finale de Slam:  Djokovic 6-5, Murray 2-6. Nadal 12-5, Federer 17-7.

– Exceptându-i pe Federer, Nadal și Djokovic, Murray devine primul jucător după Hewitt care câștigă mai mult de un Slam. 

– Noua situație în ce privește anii trecuți de la ultimul succes al unui jucător din țara organizatoare a Slamului: Australia (1976), Franța (1983), Wimbledon (2013), US Open (2003).

– 77 de ani au trecut de la succesul lui Fred Perry. Virginia Wade a câștigat titlul la feminin în 1977. Iar Andy Murray a câștigat pe 7.07. 

Clasamentul all-time al castigatorilor de Slamuri:

1.ROGER FEDERER – 17
2.Pete Sampras – 14
3.Roy Emerson, Rafael NADAL – 12
4.Bjorn Borg, Rod Laver – 11
5.Bill Tilden – 10
6.Ken Rosewall, Fred Perry, Jimmy Connors, Ivan Lendl, Andre Agassi – 8
7.John Newcombe, John McEnroe, Mats Wilander, Henri Cochet, William Larned, René Lacoste, William Renshaw, Richard Sears – 7
8.Boris Becker, Stefan Edberg, Don Budge, Jack Crawford, Tony Wilding, Laurence Doherty, Novak DJOKOVIC – 6
9.Tony Trabert, Frank Sedgman – 5 

Titlurile de Slam în 2013

Australian Open – Novak Djokovic

Roland Garros – Rafa Nadal

Wimbledon – Andy Murray

US Open – ?

* 33 dintre ultimele 34 de Slamuri au fost castigate de unul dintre Federer, Nadal, Djokovic sau Murray. Singura exceptie: Del Potro, US Open 2009.

Clasamentul ATP valabil începând de mâine

1.Novak DJOKOVIC – 12.310
2.Andy Murray – 9.360
3.David Ferrer – 7.220
4.Rafa Nadal – 6.860
5.Roger Federer – 5.785
6.Tomas Berdych – 4.865
7.Juan Martin Del Potro – 4.500
8.Jo Wilfried Tsonga – 3.480
9.Richard Gasquet – 3.045
10.Stanislas Wawrinka – 2.915

* Roger Federer iese din top 4 pentru prima oară după fix 10 ani fără întrerupere petrecuți între primii patru, 10 ani aniversați azi.

Penultimul punct al meciului

Ultimul punct al meciului și reacția lui Andy de după victorie

Discursul lui Andy Murray la ceremonia de premiere

Highlights-urile meciului