Campion de ocazii mari: Va mai câștiga Stan Wawrinka și alte titluri de Grand Slam? Cât de departe poate să ajungă?

Bun. Așadar, Stan Wawrinka a câștigat în stil French Open, iar primul lucru pe care ni l-a spus la conferința de presă de după finală e că nu se simte câtuși de puțin mai aproape de Big Four și că locul acestora este definitiv și irevocabil antamat, indiferent de clasamentele momentului. Bine, vorba vine, nu a fost chiar primul lucru, dar aceasta a fost ideea principală care a răzbătut dintr-o conferință de presă plină de observații interesante de la proaspătul campion: din perspectiva lui, acest titlu nu schimbă nimic din ierarhia puterii. Însă, în același timp, Stan a spus că se simte pregătit să-i bată în continuare pe fiecare dintre cei patru magnifici care au dominat ceea ce tinde să fie recunoscută drept cea mai interesantă eră din istoria tenisului masculin. 

Și atunci, e o contradicție? Da. Și nu. 

Întâi de toate, circulă deja întrebarea dacă mai există un Big Four în litera în care a fost inventat acest termen. La urma urmelor, pentru a treia oară în ultimii ani, e o ruptură evidentă în grup, cu unul dintre membri rămânând de căruță. În 2013 a fost Federer, căzut până pe 8, în 2014 a fost Murray, ieșit temporar din Top 10, anul acesta e Nadal, care e pe 10 după RG și a fost la un meci distanță să iasă din primii zece. Primii doi au reușit să revină la matcă, răspunzând micului declin cu un an puternic; pentru Nadal, juriul încă deliberează. În același timp, Wawrinka are acum un număr egal de Slamuri cu Murray (chiar dacă nu se compară restul palmaresului), ceea ce dă naștere unei întrebări interesante: este Stan un fel de anexă la Big Four? Vorbim acum despre un 4+1? Însă, la fel ca și mulți alți observatori, noul campion de la Roland Garros are o părere foarte bine definită pe acest subiect: “Big 4 va fi întotdeauna Big Four. Ei câștigă mereu toate turneele posibile în tenis”.

Care e diferența atunci? De ce spune Stan că nu poate veni lângă cei patru? Constanța. L-am văzut pe Stan jucând la un nivel incredibil în finala cu Djokovic, în sfertul cu Federer sau în alte meciuri din trecut. Dar, în același timp, l-am văzut acumulând o serie de înfrângeri surprinzătoare la alte turnee. Și asta pentru că Stan găsește dificil să mențină o asemenea intensitate precum cea demonstrată în finală la fiecare turneu. În tenis, totul este despre găsirea jocului potrivit care să-ți câștige meciuri chiar și atunci când nu prinzi o zi grozavă, iar Stan încă nu știe sau nu poate să facă asta. Anul trecut, exceptând Monte Carlo, Wawrinka a părut cuprins de o stare de contemplare a propriei performanțe, stare din care a ieșit abia la final de an, la timp pentru Turneul Campionilor și Cupa Davis. Anul acesta, la fel: după un start foarte bun, a fost irelevant pe segmentul IW – Miami, iar despre Mastersul din Principat de anul acesta, elvețianul a spus, inclusiv acum, după finală, că era într-o formă foarte precară la acel moment și că după acel turneu a început un bloc de pregătire foarte temeinică. 

De ce anume crezi că ai nevoie ca să aduci constanță în jocul tău?, a venit întrebarea. ”Nu știu”, a zâmbit Stan. ”Încerc. Încerc asta pe fiecare turneu, dar cred că ăsta-s eu, asta-i cariera mea. Nu-s atât de puternic precum Big 4. Ei câștigă tot. Dar sunt suficient de puternic să câștig câte un titlu mare din când în când. Nu am găsit încă soluția ca să joc săptămână de săptămână la cel mai înalt nivel precum o fac ei, dar chiar și așa, sunt ok cu cariera mea de până acum și-s foarte satisfăcut de rezultatele obținute”.

Întrebarea a revenit ceva mai târziu, pusă sub o altă formă. Răspunsul lui Stan confirmă ideea de la care am plecat în articol: avem în față un jucător care ar putea foarte bine să adauge la totalul de Slamuri în viitorul apropiat: ”Cum ziceam mai devreme, nu sunt atât de bun precum sunt ei. Dar sunt suficient de bun să câștig două titluri de Slam. Pot să-i bat în turneele mari, într-o semifinală sau într-o finală. Ei vor fi însă întotdeauna speciali. Nu vreau să fiu într-o comparație cu ei. Vreau să progresez și să-mi fac propriul culoar. Și vreau să-i mai bat. Atâta tot, este exact atât de simplu”.

Interesant că Wawrinka găsește mai favorabil lui formatul de trei seturi din cinci, lucru ilustrat și de head-to-head-ul cu Djokovic: complet disproporționat, asta și pentru că Stan a pierdut fără drept de apel multe meciuri jucate în două din trei seturi. ”Când ajung departe într-un turneu mare, rareori joc prost. Când ajung într-o finală importantă, mă simt mereu încrezător. Simt jocul cel mai bine. Anul trecut, la Wimbledon, am pierdut în sferturi cu Roger. Știu că pot și pierde, însă când ajung în sferturi sau în semifinale, de cele mai multe ori joc foarte bine, pentru că acumulez multă încredere în meciurile premergătoare. Primele tururi la Slamuri sunt foarte grele, dar când ajungi în sferturi sau în semifinale e mai ușor. Atunci simt că pot să-i bat pe cei mai buni jucători din lume”. 

Se transformă Stan într-un big time player, un jucător de ocazie, genul de tenisman care va excela preponderent la Slamuri? Astfel de specimene există în alte sporturi, preponderent în cele nord-americane, jucători care ”dorm” în timpul sezonului regulat, dar strălucesc în playoffs. N-ar trebui să ne surprindă dacă și cu Stan se va întâmpla la fel, după cum n-ar trebui să ne surprindă și dacă el va suferi în continuare înfrângeri surprinzătoare în primele tururi. Îndeosebi în segmente ale calendarului pe care, aparent, nu prea le agreează, precum swing-ul nord-american de hard din martie sau cel asiatic, din toamnă. În preview-ul sezonului de zgură scriam că Wawrinka ”poate oricând să explodeze cu un alt titlu mare”, iar concluzia probabil că asta ar trebui să fie: avem un nou pretendent la orice Slam, pe care trebuie să-l luăm ca atare, previzibil în imprevizibilul său. Dacă a reușit să câștige la Roland Garros și la Australian Open, acasă la doi specialiști ai celor două turnee (Nadal și Djokovic), în condițiile în care la ambele turnee i-a învins, în drumul spre titlu pe primii doi jucători din clasamentul momentului, nu e niciun motiv pentru care Stan n-ar putea repeta performanța și la Wimbledon sau la US Open. Iar asta nu e o exagerare sub influența momentului, la urma urmelor au trecut deja trei zile, ci o constatare pe baza precedentelor. Anul trecut, Stan a fost unplayable vreme de un set și aproape jumătate în sfertul de finală cu Federer, un fel de preambul la sfertul de anul acesta de la Paris.

Iar la US Open a ajuns într-o semifinală, de asemenea epică, vs Novak. I-a lipsit atunci un set pentru a juca finala. iar anul trecut a fost nevoie de un Nishikori în forma vieții ca elvețianul să fie oprit. Nu există motive pentru care, data viitoare, Stan să nu meargă până la capăt într-unul dintre cele două turnee de Grand Slam. Sau în ambele.    

”Încă o dată: pot să câștig unele turnee mari din când în când, dar jucătorii care-s în fața mea în clasament sunt întotdeauna foarte buni, la fiecare turneu”

 Ce altceva a mai spus interesant Stan:

• despre eventuala revenire la modă a reverului cu o mână. ”E ceva ce sper că se va întâmpla. Nu știu dacă generația viitoare va folosi tot reverul cu două mâini, nu-s sigur de asta. Dar dacă iei în considerare tenisul de azi, sunt mulți jucători cu rever cu două mâini, pentru că poți returna mai bine, poți să fii counterpuncher, poți să blochezi mingea mai bine”.
• ”când Novak are dubii, știm că forehandul lui poate fi o slăbiciune. Am vrut să am prim-planul în schimburi, așa că am lovit mai multe mingi puternice pe centru, am vrut să-l prind mereu pe picior greșit, a fost ceva planificat”.
• despre rolul lui Pierre Paganini, preparatorul fizic faimos pentru rolul în cariera lui Federer. ”Pierre a fost și la finală cu mine. Lucrez cu el de câțiva ani și pot să vă spun că are un rol-cheie în cariera mea, a fost important în rezultatele pe care le-am obținut. E foarte discret, foarte inteligent, un om foarte bun. Îi datorez multe, pentru că m-a ajutat atât în ce privește condiția mea fizică, dar și abordarea mentală a meciurilor”.

Ce efecte va lăsa finala French Open asupra lui Djokovic?

Nu e prima oară când Novak se regăsește într-un punct dificil după ce Roland Garros intră frumos în cărțile de istorie. În 2011 a venit la Paris cu o serie chiar mai lungă de victorii, 41 la momentul respectiv, dar a cedat într-o semifinală extraordinară la Federer. Anul următor a pierdut acea finală întinsă pe două zile cu Nadal, în 2013 a pierdut de la break în decisiv cu același Nadal, în semifinale, iar anul trecut a cedat curios inițiativa în finală, după ce luase un start perfect. E un turneu a cărui ratare doare însă tot mai mult, pe măsură ce timpul trece, iar presiunea de a-l câștiga se acumulează. Anul acesta e un motiv de tristețe în plus, în condițiile în care îl învinsese, în sfârșit, pe Nadal, ba chiar cu o ușurință remarcabilă. Să devii abia al doilea om din istorie care îl bate pe Rafa la Paris și tot să nu câștigi titlul, mai ales în condițiile în care head-to-head-ul cu adversarul din finală era covârșitor favorabil, iată o lovitură care îl rănește din plin chiar și pe omul perceput a avea, la ora actuală, cel mai puternic mental din tenis. 

Vor exista efecte pe termen mediu-lung? Iarba a început deja, iar Novak va trebui să-și apere titlul la Wimbledon. Locul 1 în clasament nu se pune în discuție la acest moment, însă se pune în discuție abilitatea sârbului de a se regrupa la timp pentru Londra. Când a fost întrebat la conferința de după finală despre acest lucru, un Nole realmente stors emoțional a zâmbit amar, observând, la două întrebări diferite, că ”nu mă pot gândi la Wimbledon la acest moment”. Numai că Djokovic nu are luxul timpului ca să-și vindece cicatricile emoționale lăsate de Roland Garros, asta dacă nu vrea să fie prins pe picior greșit și pe iarbă, o suprafață pe care surprizele sunt și mai dese în primele tururi. 

Andy Murray spunea, după semifinala cu Novak, că sârbul este jucătorul care se regrupează cel mai repede din tot circuitul. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva Nole va începe să resimtă tot mai mult efectele numeroaselor finale de Slam pierdute. Pentru maniera în care a dominat tenisul în ultimii ani, bilanțul său ar putea fi considerat insuficient din perspectiva istoriei: 8 titluri din 16 finale de Grand Slam. Din acest punct de vedere, va fi interesant de văzut cum va răspunde Djokovic pe termen scurt-mediu la această din urmă pierdere. Va reacționa cu un alt titlu la Londra, precum a făcut-o în 2011 și în 2014? Va reuși, în sfârșit, un al doilea titlu la US Open, turneu la care are un bilanț neașteptat de slab, dat fiind că e suprafața pe care a dominat-o? Sau e posibil un recul în lunile următoare, iar la final de sezon vom socoti un alt sezon cu ”doar” un Slam în dreptul sârbului?