Cade un mit: “Câştigurile mari ale jucătorilor de tenis sunt o iluzie!”

Unul dintre miturile legate de jucătorii de tenis, dacă nu cumva cel mai important dintre ele, e că aceștia sunt nemaipomenit de bogați. Toată lumea știe că tenisul este un sport scump, că ai nevoie să investești mult ca să ajungi acolo sus, și acesta este un detaliu care îi sperie pe mulți dintre părinții care intenționează să-și ducă odraslele la tenis. Există însă percepția că, odată ajuns printre cei mai buni din lume, toate eforturile financiare ale familiei vor fi recuperate cu vârf și îndesat, ba, mai mult, banii câștigați vor fi suficienți pentru un trai cât se poate de îndestulător. Adesea se spune că nici măcar nu e necesar să ajungi în top 10. Orice jucător de pluton câștigă suficienți bani. Uitați-vă la ei, pierd în turul 1 la Wimbledon și pleacă acasă cu banii pe care oamenii obișnuiți îi câștigă și într-un an.

În realitate, această teorie nu e decât foarte puțin adevărată. Ca orice industrie, tenisul are propriile lui reguli economice, care nu diferă prea mult de cele ale altor industrii. Diferă, poate, doar cifrele. Și dacă premiile sunt mari, la fel și cheltuielile. 

Este motivul pentru care publicăm traducerea completă a unui interviu apărut în presa ucraineană cu tenismanul Sergiy Stakhovsky. Acum pe locul 72, dar cu cea mai bună clasare din carieră locul 31, Stack este un jucător interesant. A câștigat patru turnee în carieră (Zagreb, în 2008, St.Petersburg, în 2009, Hertogenbosch, în 2010, New Haven, în 2010), dar nu se poate spune că a excelat vreodată. Este, însă, recunoscut în circuit drept un jucător inteligent, cu o personalitate puternică, unul care nu se teme să spună lucrurilor pe nume. 

Interviul are foarte, foarte multe pasaje interesante. Stakhovsky vorbește absolut fără menajamente, cu o sinceritate debordantă și rară, mai ales când vine vorba de un circuit ai cărui membri sunt, adesea, destul de evazivi când vine vorba de regulile de “interior”. 

Tema principală abordată este cea financiară: deși are un total de 2,3 milioane de dolari acumulat din premii de turneu, ucraineanul dezvăluie care e, de fapt, adevărul matematic al acestor bani. Sergiy vorbește, tot cu franchețe, și despre Federer și Nadal, despre conflictul celor doi, văzut din interior, despre schimbările prin care trece tenisul, și cum încetinirea suprafețelor îl influențează, despre problema jucătorilor suspectați că și-ar măslui propriile meciuri pentru pariuri, și, în general, despre o mulțime de detalii de interior. Vă lăsăm să-l parcurgeți în forma lui originală, cu mențiunea că a fost acordat pentru site-ul ucrainean LB.ua.

Sergiy Stakhovsky este jucătorul ucrainean care a avut cel mai mare success în ATP în secolul 21. Deşi este nepotul fostului director al Organizaţiei Korolev pentru Producţie şi Ştiinţă, jocul lui nu este “cosmic”. Însă este graţios, elegant şi inteligent, ca familia de intelectuali în care a crescut în Kiev. LB.ua a discutat cu Stakhovsky despre câştigurile nebuneşti din tenis şi despre cheltuielile la fel de nebuneşti, despre Federer, care este ca un ceas elveţian, despre suprafeţe lente şi despre turnee lacome.

Sergiy, nu crezi că media de vârstă în circuit a crescut?  
De curând s-a publicat o statistică, iar vârsta medie în top 100 este 27 de ani. În 2004 era 23 de ani. E din cauza concurenţei. Nu mai e suficient să ai însuşirile corespunzătoare, trebuie să ai şi experienţă.

Dar tenisul a devenit mai atletic. Teoretic, jucătorii mai în vârstă ar trebui să aibă probleme.  
De fapt, tenisul a devenit mai inteligent. Jucătorii mai bine clasaţi îşi pot permite tot ce-şi doresc: antrenor, preparator fizic, fizioterapeut. În schimb, majoritatea jucătorilor din top 100 nu are acest lux.

Şi tu ce fel de jucător eşti?
Eu sunt printre cei care scot profit. Mă susţin singur. În ultimii ani, am reuşit să ies pe plus.

Bineînţeles, e dificil să ieşi pe minus.
Crezi? Nu mi se pare.

Deci Davydenko avea dreptate când se plângea că banii pentru turul 1 la Indian Wells nu acoperă nici măcar drumul şi cazarea.
Da, nu rentează deloc. Eu sunt pe minus după IW şi Miami. Cu aproximativ 5.000. (notă: probabil dolari) Iar eu am ajuns in turul 2 la Indian Wells.

Sunt zvonuri că în SUA jucătorii pot beneficia de servicii la preţuri foarte mici.
E adevărat pentru anumite locuri. Dar la IW pur şi simplu nu există hoteluri ieftine. Cea mai ieftină cameră te costă 144 $. Şi impozitul pe banii câştigaţi din premii este de 38%. Trebuie să ajungi cu cel puţin 4 zile înainte de turneu. În total, stai în SUA 3 săptămâni și  jumătate. Plăteşti antrenorul. Îi plătești salariul, plus cheltuielile lui cu cazarea şi masa. Dacă ai doi antrenori, înmulţeşti totul cu doi. Şi biletele de avion? Din Europa în SUA, apoi în interiorul SUA, face cel puţin 2.000 Euro de persoană. Iar toate astea, în condițiile în care eu am câștigat, la cele două turnee din State, 11.000$ net. 

Ai un antrenor full-time?
Da. Şi am avut şi preparator fizic. În plus, compania mea de management are un fizioterapeut care călătoreşte şi lucrează cu mai mulţi jucători în acelaşi timp.

Şi îţi convine locul 72 la vârsta de 26 de ani?
Cariera mea face paşi mici, când înainte, când înapoi.

Un pas înainte, doi înapoi?
Nu, mai degrabă trei înainte, doi înapoi. Asta e viaţa mea de zi cu zi. Nu sunt îngrijorat. Mai am de spus multe în acest sport, deci nu mă gândesc la faptul că am suferit o cădere minoră în clasament. Dar, da, când ai 22 de ani, suporţi mai uşor zborurile, călătoriile. Fizic, acum, mă simt la fel după meciuri, dar zborurile şi adaptarea sunt mai grele.

Nu ai ajuns să-ţi fie frică să zbori?
Nu, dar a început să-mi fie frică de aterizări.

De curând, Mardy Fish s-a plâns că practic nu mai există turnee rapide.
Da, e adevărat. Anul acesta, cel mai rapid a fost în Dubai. Am venit la IW cu speranţa că terenurile vor fi cel puţin la fel de rapide ca anul trecut. Dar au refăcut terenurile şi anul ăsta au fost super lente, iar mingea sărea foarte sus. În Miami e la fel, şi, în plus, mingile se fac pufoase din cauza umidităţii.

De ce procedează organizatorii aşa?
Terenurile erau rapide pe vremuri, dar au hotărât să le încetinească pentru a face jocul mai interesant. Dar au exagerat. Şi, în realitate, nimănui nu i-a plăcut finala din Australia, care a durat 6 ore. Dacă această tendinţă va deveni permanentă, oamenii nu vor mai înţelege nimic. Ori va trebui schimbat sistemul de punctaj, ori trebuie să accelereze suprafeţele. Pentru că nu se poate. Cel mai rapid teren era, în trecut, la Bercy. Anul trecut a fost de trei ori mai lent. Chiar şi la Wimbledon, iarba care e folosită acum creşte în aşa fel încât să încetinească jocul.

De aceea a început Federer să piardă acolo.
Acum 5 sau 7 ani, jucătorii îşi făceau drum spre fileu, şi se vedea că iarba era tocită acolo. Acum părţile tocite sunt pe linia de fund, pentru că viteza mingii şi felul în care sare îţi permit să joci din spatele terenului. Şi multor jucători – spanioli şi alţi specialişti pe zgură – le convine. Nivelează şansele de a câştiga. Poate de asta circuitul a crescut ca vârstă medie. Jocul este mult mai compact, toată lumea joacă pe toate suprafeţele.

Conflictul dintre Federer şi Nadal…
Federer joacă un tenis mai puţin fizic. Unul are mai mult talent de la Dumnezeu. Celălalt are altceva. După mine, Nadal e mai disciplinat şi munceşte mai mult. De asta a devenit nr. 1 atunci când a devenit. Dar Federer este un jucător dăruit de Dumnezeu cu un talent care şi-a găsit expresia în tenis. Unul a obţinut succesul prin muncă multă. Altul a obţinut mai mult, însă uzându-se mai puţin.

Dar Nadal este un fost ucenic, care a devenit maestru învăţând mult tot de la Federer.
Toată lumea învaţă de la Federer. Între 2006-2008, Roger a împins tenisul într-o direcţie absolut diferită. Juca atât de repede, încât toată lumea l-a urmat. Dar apoi a început încetinirea suprafeţelor.

Aproape m-a luat somnul în al doilea set al finalei Djokovic-Murray, la Miami.
Acel meci a fost un exemplu de tenis-procentaj, jucat sistematic. Un joc fără greşeli. Djokovic de fapt joacă acum ca un perete.

Ca în squash?
Nu. Joacă foarte aproape de lina de fund, se mişcă excelent, pasează bine şi nu greşeşte. Când am jucat cu el în Dubai, nu mi-a pus probleme printr-un ritm rapid, sau o varietate mare a loviturilor. Da, este capabil să scurteze punctul.

Da, dar o face rar. Tenisul lui a devenit primitiv.
El pur şi simplu face pe teren exact ce trebuie ca să câștige – nimic mai mult. Doar pentru că joci mai frumos n-o să-ți aducă bani mai mulți.

Dar şeicii pot să te invite la Dubai doar pentru că le place să se uite la tenisul frumos pe care-l joci, nu?
Nu, nici vorbă.

Adică Federer a venit aşa, pur şi simplu la Dubai, unde nu intenţiona să joace iniţial?
Federer, Nadal, Djokovic, Murray – ei fac parte din altă lume. Cât câştigă ei pur şi simplu nu se compară cu restul. Noi nu existăm în comparaţie cu ei.  Jucătorii care nu sunt în top 20 fac bani doar din turnee. Contracte, sponsorizări, astea sunt pentru jucătorii din top 5 sau top 10. Marile branduri au înţeles că nu trebuie să-i plătească decât pe jucătorii mari, ceilalţi sunt gratis.

În legătură cu supărarea lui Nadal pe Federer…
Nadal nu s-a supărat pe Federer. El a fost dezamăgit că ideile lui, utile pentru circuit în opinia lui, nu au fost auzite. Printre ele, şi ideea potrivit căreia clasamentul să fie făcut pe 2 ani, nu pe un an, ca acum. Dar ca o astfel de inițiativă să treacă, e nevoie s-o voteze toți jucătorii, și inițiativa nu e corectă pentru toți dintre ei. În condiţiile în care suntem plătiţi cum suntem plătiţi, eu susţin această idee. Mie-mi convine sistemul pe doi ani. Îmi protejează clasamentul. Câştigurile majorităţii jucătorilor sunt ridicol de mici.

Dar când te uiţi la cifre, poţi să-ţi iei maşină cu banii de pe un meci.
Dacă aduni aşa, eu ar trebui să fiu milionar până acum. Dar ţi-am spus deja ce cheltuieli am.

Dar dacă nu zbori la clasa business, ci low-cost?
Low-cost până în Dubai?! Anul ăsta am zburat la clasa economy. De la Londra la Dubai şi înapoi m-a costat 1200 Euro. Şi noi nu putem să cumpărăm bilete din timp. Deseori, trebuie să cumpărăm bilet în ziua plecării. Şi acelea sunt mult mai scumpe. Într-un an, am 170.000 Euro cheltuieli. Anul trecut, numai pe bilete de avion am dat 85.000. Am câştigat 428.000$. Din care se scad 30% impozite.

Da, dar măcar n-o să te strice banii.
Da, dar îmi dedic întreaga viaţă acestui sport. Nu merg la facultate, nu-mi văd prietenii. Am o familie. Să zicem că mă retrag la 32 de ani. Chiar dacă reuşesc să câştig 500.000 Euro net până atunci, gândește-te că trebuie să trăiesc din banii ăştia tot restul vieţii. Doar numele “Stakhovsky” n-o să-mi asigure traiul în ţara asta, asta-i clar.

Revenind la propunerile lui Nadal: după cum știm, turneele de Grand Slam le oferă jucătorilor procente ridicol de mici din încasările lor. De exemplu, US Open direcționează spre premii abia 4-6 la sută din profitul lor. Turneele ATP oferă cam 30 la sută din încasări drept premii. Din 2004, premiile s-au mărit mai mult din cauza inflației.

Practic, dispare motivul pentru care îți dorești să intri în top 100. Dacă mergi la turnee cu un antrenor, atunci termini anul cu un mic plus de, să zicem, 20-30.000 de dolari. Și vorbim despre cei mai buni 100 oameni care practică sportul ăsta din întreaga lume. Dacă te apuci și compari cu al 100-lea jucător de fotbal din lume, cu jucătorul de golf numărul 100, orice sport care se dă la TV, o să vezi că salariile lor sunt incomparabil mai mari. Până și al 100-lea jucător de fotbal ca valoare din Ucraina câștigă mai mult.

Dacă Slam-urile vor începe să dea mai mult către jucători din profiturile lor, atunci va face mai mult sens să te lupți să ajungi în top 100. Sigur, va suna indecent ca un jucător care pierde în primul tur al unui Slam să câștige 50-100.000 de dolari, dar cam atât a investit acel jucător în el ca să ajungă să joace acolo. Numai să zbori spre Australia și e deja o realizare. Durează 24 de ore. Nu pot să risc să zbor la clasa economic până acolo, nu e realistic să faci așa ceva.

Dacă Slam-urile fac concesii, atunci, da, sunt împotriva unui sistem de ranking pe doi ani. Pentru că, în acel sistem, jucătorii vor avea nevoie de doi ani ca să ajungă în top 100. Acum, ori că ești locul 70, ori că ești 200, tot aia e.

Nici eu nu stau prea bine cu banii. Poți să-mi spui ce ar trebui să pariez la meciurile tale? Over sau under?

(Râde puternic) Ce e aia “over sau under”? Zi-mi, ca să înțeleg. Însă, cu siguranță, am auzit discuții despre jucători de tenis implicați în pariuri sportive. E ceva urât. Însă sunt și excepții. Nu cred că e urât pentru jucătorii de sub top 100, dacă banii obținuți astfel le garantează progresul din punct de vedere sportiv. Dar dacă banii proveniți din pariuri devin principala sursă de venit, cu siguranță că e un lucru rău.

Fratele tău, Leonard, despre care mulți spun că ar fi mai talentat decât ești tu, a renunțat la tenis. Nu ai avut suficient să-l susții și pe el din punct de vedere financiar?

Leonard a început colegiul în SUA. Și, oricum, poate să înceapă să joace după absolvire, așa cum au făcut Isner, Blake, Benjamin Becker. Și nu sunt tatăl lui – sunt fratele lui. Întotdeauna l-am susținut. Dar mai sunt și părinții noștri, care au decis că e mai bine pentru el să meargă la colegiu. Și, apropo, dacă aș avea copii acum, nu i-aș trimite niciodată să joace tenis. Ca să treacă prin ce am trecut eu… Și ca să-ți spun adevărul, dacă nu era turneul câștigat la Zagreb, nu cred că aș mai exista. Aș fi irosit 10 ani din viață fără niciun câștig. Afară de cel moral.

Dacă n-aș fi ajuns în top 100, ce ar fi urmat pentru mine? Să devin un instructor de tenis? Ce viață e aia? Să stai pe teren de la 8 dimineața la 8 seara pentru tot restul vieții mele, să joc cu amatorii? Sigur, poate că se câștigă bine din asta, dar e o muncă de Sisif. 

La urma urmelor, Leonard și-a ales singur calea. E un colegiu foarte bun, va fi inginer, e și o școală bună de tenis acolo, fratele lui Roddick e antrenor acolo. 

Alexandr Dolgopolov joacă un tenis nebun anul acesta.

Întotdeauna a jucat așa. Când joci cu el, mare parte din evoluția jocului nu depinde de tine. Victorie sau eșec, dar depinde de el, nu de tine. Chiar și atunci când joacă împotriva unor jucători de top 10. Nici ei nu pot fi siguri că rezultatul unui meci cu Alexandr depinde în totalitate de ei. Mă rog, poate cu excepția lui Federer. Dolgo joacă din două bucăți. Dacă schimbul încă nu s-a terminat până atunci, adversarul lui începe să aibă o șansă să facă punctul.

Comunici des cu Federer?

Da, constant.

Și cum e?

E o persoană foarte bună, dar cam neutru pentru gusturile mele. E prea elvețian. Vrea să țină departe de el toată publicitatea negativă. Când jucătorii vor să schimbe ceva, abordarea lui e prea pasivă, pentru că ar putea să-i afecteze imaginea. 

În contextul acesta, îl respect mai mult pe Nadal, pentru că susține în mod deschis interesul de grup al jucătorilor.

Păi și atunci de ce nu îl îndepărtați pe Federer din funcția lui de președinte al Consiliului Jucătorilor?

Federer nu vrea să vorbească în mod public despre anumite lucruri. Și asta pentru că, dacă apare un scandal imens legat de un eventual boicot al unui Grand Slam, atunci s-ar putea ca acest boicot să fie legat de numele lui. De fapt, Nadal nu și-a dat demisia din cauza lui Federer. Și, oricum, într-o bună măsură, Consiliul nu decide nimic de capul lui. Are rol consultativ. Dar acest Consiliu are trei reprezentanți în forul de conducere al ATP. Iar Rafa a fost de părere că acești trei reprezentanți nu i-au reprezentat pe jucători atât de bine precum ar fi trebuit. Și sunt pregătit să fiu de acord cu Rafa pe anumite planuri.