C'était parfait! Jo-Wilfried, în premieră în semifinalele Roland Garros

„Dați-i credit lui Jo, a fost superior la toate capitolele”, și-a început Federer rapida conferință de presă, grăbită atât de tare, încât jurnaliștii au avut ceva probleme să ajungă la timp în sală. Nu putea cuprinde mai bine și în mai puține cuvinte adevărul acestei întâlniri care a promis multă dramă, mult spectacol, dar care a livrat prea puțin. Și asta pentru că Roger a fost prea puțin un obstacol pentru Jo-Wilfried, fiind, într-adevăr, depășit la toate capitolele. 

Tsonga merită toate aprecierile pentru un meci excelent, care îi confirmă creșterea din ultima vreme, mai ales de când a început să lucreze cu antrenorul Roger Rasheed. Sau nu atât creșterea era problema lui Jo Willy, ci mai degrabă stabilitatea. E ceea ce Rasheed a adus nou la Tsonga în acest an. În tot turneul, francezul a fost mai puțin dispus către tradiționalele sale dispariții din timpul meciurilor. A fost mai atent, mai concentrat, mai îngrijit ca oricând. Nu doar azi, ci în toate meciurile. Faptul că a ajuns în semifinale fără să piardă set nu e întâmplător și nu se datorează unei conjuncturi.

Doar în primul set a fost deznodământul sub semnul întrebării. Federer a mușcat primul, făcând break pe ceea ce a fost, foarte posibil, singurul său game impecabil cap-coadă. L-a câștigat, nu l-a primit cadou. Și… cam atât. De la 4-2, Federer a dispărut, cedându-și serviciul la 4-3, doar primul dintr-o serie de servicii ezitante și totalmente slabe. La 5-6 și 0-40, el a avut o tresărire de orgoliu, salvând primele trei mingi de break, a doua dintre ele cu o execuție fabuloasă, care a anunțat o falsă revenire. Apoi, așa cum am tot văzut anul acesta, a urmat momentul de sclipire cu două greșeli neforțate, și setul era gata. Deruta a continuat până la 0-2 la seturi și 0-1 cu break în setul trei, când a reușit un rebreak. Federer a scăpat din multe situații incomode de-a lungul timpului (mai multe decât își aduce aminte populația consumatoare de tenis), unde „incomod” se traduce prin „condus cu 2-0 sau cu 2-1 la seturi într-un meci important de Slam”. Dar de data asta ar fi cerut prea mult. Adversarul n-avea cum, n-avea de ce să dispară și să cedeze pământ. Se vedea și se simțea că inevitabilul e aproape. De la 3-2, elvețianul, care s-a chinuit cu serviciul toată ziua, a dispărut iar, căzând grămadă la picioarele lui Tsonga, după o altă serie de patru game-uri la rând.

Solid ca o stâncă, Jo își merită momentul de glorie. „Aș vrea să sar în toate părțile, dar trebuie să rămân focusat”. Iată o declarație care nu sună a Tsonga. În niciun caz nu sună a Monfils, francezul pe care francezii îl au mai mult la inimă decât îl au pe Jo. Poate tocmai asta e vestea bună pentru Jo. Că știe că trebuie să rămână focusat. Drumul nu e gata. Dacă vrea să fie primul francez campion la Roland Garros de la Noah încoace, mai are treabă. Și-a deschis singur culoarul și are motive să fie considerat favorit cu Ferrer, în semifinale, dar are nevoie de calm și concentrare, nu de exuberanță. Are nevoie să continue pe linia de azi: o agresivitate îngrijită, puține erori, fără crize de nervi, fără eforturi nenecesare, deloc inconstant. Până și reverul, arma sa cea mai slabă, i-a mers ca uns azi. I-a închis ușa în nas lui Fed ori de câte ori elvețianul a încercat, timid, să se mai strecoare înapoi în meci. Mi-a plăcut mult Tsonga azi. Absolut remarcabil. Deși e mult diferit față de varianta lui din 2008, la nivel de superioritate afișată n-a mai arătat atât de convingător precum azi exact din acel an, când l-a spulberat pe Nadal în semifinalele Australian Open, ajungând în prima lui finală de Slam. Duminică ar putea bifa-o pe a doua. Nu-l subestimați pe Ferru, însă. Așa nebăgat în seamă ca de obicei, el e semifinale de asemenea fără set pierdut (l-a spulberat azi, inevitabil, pe Robredo) și are 2-1 (3-1, dacă socotim și un meci neoficial de la Abu Dhabi) în meciurile directe cu Jo-Wilfried. Și totuși, eroul francezilor s-ar putea să nu mai aibă niciodată o șansă mai bună ca să facă o finală la el acasă.

Federer? În articolul anterior, în care aminteam despre niște remarci făcute de Mats Wilander într-o discuție cu jurnaliștii, n-am apucat s-o inserez și pe următoarea: „Cu Federer nu mai poți să fii sigur ce primești în zilele astea. S-au schimbat prioritățile, acum contează mult cum a dormit, dacă gemenele s-au odihnit bine, dacă s-a jucat cu ele, și așa mai departe, lucruri de genul acesta”. Nu e deloc de condamnat această abordare, pe care, fără să vrea, Federer a confirmat-o la conferința de presă: „Într-un fel, am trecut deja peste această înfrângere. E un rezultat trist, nu mă bucură deloc evoluția mea de azi, dar trebuie să merg înainte”. Îmbătrânim sau ne schimbăm prioritățile cu toții. La urma urmelor, cum ziceam în același articol anterior, când vorbeam despre Djokovic și despre amintirile pe care Novak le are de la prima sa antrenoare, sau despre declarațiile similare ale lui Nadal, în viață sunt lucruri mai importante decât niște meciuri de tenis, iar Federer și-a câștigat dreptul de a nu fi judecat de nimeni (până și Ferrer, chestionat cu privire la șansa primei finale de Slam a replicat scurt: „E un meci important, dar pe de altă parte am lucruri mai importante decât un meci de tenis”). Pe de altă parte, elvețianul este sigur furios – sau ar trebui să fie – pe ușurința cu care a ratat șansa unei a 25-a finale de Slam, pe care, fie și măcar pentru statistici, ar fi trebuit s-o bifeze. 

Așa însă, el este deja la al doilea Slam din ultimele trei în care nu prinde semifinalele, lucru care, în total, s-a întâmplat de numai cinci ori în ultimii nouă ani, de două ori responsabilul fiind Tsonga. Poate că e un semn. Poate că, într-adevăr, începe finalul. Dar nu trebuie uitat un lucru. Că Federer continuă să fie competitiv la un nivel major chiar și în poate cel mai prost an al său. Și a rămas competitiv chiar și la (teoretic) cel mai slab Slam al său. Pe timpuri, alți jucători nici măcar nu se mai stresau să ajungă la Paris, dar să mai și încerce să prindă finala.

Fără Federer și fără Murray, avem și alte avantaje pe această parte de tablou. O semifinală de Slam și, implicit, un finalist rar întâlnit. Fie Tsonga, fie Ferrer vor juca duminică având trofeul pe masă. Cumva, Novak și Rafa, adevărații favoriți ai turneului, au motive să-și dorească și mai mult victoria în potențialul lor blockbuster de vineri.