Bucătăria iadului: pregătitul unui articol în prima săptămână a unui Grand Slam

E paradoxal, dar dacă vrei să scrii cât mai mult depre tenis la un Grand Slam, trebuie să nu te uiţi la prea multe meciuri live. Alergatul între diferitele terenuri şi aşteptatul la intrare (singurul loc unde secţiunea presei este astfel dispusă încât poţi intra la orice moment este Chatrier), alergatul între conferinţele de presă ale românilor (şi nu numai), apoi transcrisul conferinţelor şi scrisul în timp ce stai cu un ochi pe monitoare ca să vezi ce mai face restul te duce pe nesimţite către ora 5, când te trezeşti că n-ai mâncat şi n-ai ajuns nici la jumătate din meciurile la care voiai să ajungi.

Singura consolare este că toată lumea e în aceeaşi oală. Ieri, în cafeneaua presei, l-am văzut pe un jurnalist portughez răspunzând la telefon şi la întrebarea „ce mai faci”, răspunzând stors de puteri „cansado”. M-am gândit: „Şi e abia prima joi…”. Azi diminează, când m-am dat jos din pat şi am realizat că mă dor toate oscioarele (de la combinaţia de stat nemişcată perioade lungi şi apoi alergat în goană între diferitele chestii) mi-a venit şi mie să zic: „Of, foarte cansado.”

Un Grand Slam este marea încercare pentru jucători, dar şi pentru jurnalişti. Logistic mai ales, prima săptămână cu sutele ei de meciuri este un coşmar. Dacă ai şansa să ai jucători naţionali care au rezultate şi care trebuie urmăriţi prioritar, ai şi mai puţin timp pentru restul. Dar aceasta este o problemă bună, pe care mulţi jurnalişti şi-ar dori să o aibă. „Misaki Doi!” a strigat un italian unei colege japoneze pe culoar. „She should have won…” a dat japoneza din cap cu regret. Față de alții, noi suntem niște fericiți: este aproape sfârşitul primei săptămâni şi noi vom mai avea iar mâine şansa să vedem două fete jucând la simplu şi alte câteva perechi răspândite la dublu.

Apropo de meciurile românilor, aş vrea să explic un pic care este desfăşurătorul producerii unui articol despre un meci românesc. Am văzut în comentari oameni care băteau nerăbdători din picior imediat după meci cerând articol şi întrebând ironic dacă noi am văzut dacă a câştigat cutare sau cutare fată. Staţi liniştiţi, am văzut, că am fost la trei metri distanţă de ele. Însă un articol nu se scrie singur în timp ce noi ne uităm la meci. În primul rând, pe unele terenuri, fie nu ai cum cu laptopuri în tribune, fie nu te ajută la mare lucru, logistic vorbind, ca să scrii în timp ce se joacă. În al doilea rând, conferinţa de presă este mereu programată la o oră după ce se termină meciul, şi de cele mai multe ori, trebuie să o aşteptăm pentru a include în articol punctul de vedere al jucătorului, care este esenţial pentru a înţelege ce s-a întâmplat pe teren (vezi cazul Alexandrei Dulgheru). Altfel, am scrie ceva de genul „Bravo fetele, aţi fost grozave, ţineţi-o tot aşa!!!!!!!! ROMÂNIA!!!!!!”, sau invers „Ce ghinion, Dumnezeu n-a fost român azi şi ne-au furat arbitrii!” Exagerez acum, dar vreau să subliniez acest aspect, că opiniile noastre de pe margine nu sunt tot timpul suficiente.  

În acea oră de până la conferinţă, putem face cadrul articolului, cu informaţii despre scor şi ce am văzut pe teren, dar TREBUIE să aşteptăm conferinţa. După conferinţă, care durează cel puţin 15-20 de minte, trebuie să ascultăm înregistrarea încă o dată, să o transcriem şi apoi să includem citatele relevante în corpul articolului. Asta durează încă cel puţin 30 de minute. Apoi, după ce articolul e gata, trebuie uploadat pe site, cu tot ce presupune asta: punere în pagină, poze, video-uri dacă sunt, linkuri relevante, tweet-uri pe subiect, etc. Asta mai durează cam 15 minute cel puţin. În total, de la terminarea meciului, se fac fix două ore cel puţin (şi asta dacă totul merge ceas, ceea ce nu se întâmplă deseori, din motive de viaţă) până când este posibil să apară ceva pertinent şi inteligent despre meci, nu doar onomatopee patriotice sau jeluitoare scrise sub imperiul emoţiilor de moment. Unde mai pui că, de regulă, întotdeauna apare CEVA neprevăzut în plus. Mai ales când multe dintre meciuri se suprapun, sau apar tot soiul de știri de ultim moment.

Aşa că „Veuillez patienter un instant, s'il vous plait”. Treizecizero nu este nici agenţie de ştiri, nici tabloid care să pună titlu şi o poză drept articol. O să dureze exact cât este nevoie ca să scoatem ceva de calitate. Cine nu pricepe chestia asta nu pricepe ce vrem noi să facem pe site-ul acesta.

Acestea fiind spuse, să închidem paranteza logistico-moralizatoare şi să vedem la ce meciuri vreau să ajung azi, târâş-grăpiş.

Programul de azi

Chatrier este foarte ofertant: începem cu meciul Lucic – Cornet, care o să fie cu scântei pe motiv de  „Alize pe teren, francezi în tribune”. Apoi Monsieur Federer, pe care îl revăd live după 10 ani (am emoţii). Urmează un meci de popcorn: Maria Sharapova contra lui Sam Stosur şi ultimul, after-party: Tsonga-Andujar.

Pe Lenglen începe Ivanovic cu Vekic şi apoi trei meciuri masculine care includ câte unul sau doi francezi. Închid Carla şi Flavia, un meci pe care n-aş vrea să îl ratez, din motive evidente.

Pe Court 1 sunt iarăşi chestii interesante: Safarova şi Lisicki e un meci la care ar trebui să se distribuie căşti de protecţie pentru secţiunea presei, care este chiar lângă teren.  Apoi intră Stan the Man cu Steve Johnson (vă rugăm, nu vă scoateţi căştile de protecţie şi luaţi şi aceste veste antiglonţ)şi apoi Tomas Berdych cu Benoit Paire (poftiţi şi nişte dopuri de urechi).

Pe Court 2 este pus al doilea un meci care era de terenurile principale: Muguruza –  Kerber.

De asemenea, mai avem şi noi nişte dubluri: Irina şi Lara joacă primele cu Garcia şi Srebotnik pe Court 3, unde al treilea meci este pentru nostalgicii esteţi: joacă la dublu Martina Hingis. Tot primele, dar pe Court 6, sunt Alexandra şi Rybarikova cu Soler-Espinosa şi Torro-Flor. Pe 16, ultimul meci este al băieţilor: Mergea/Bopanna cu Krajicek/Young.

În total doar vreo 10 meciuri pe care aş vrea să le văd şi cel putin trei despre care trebuie să şi scriem. Cum s-o fi zicând „multă baftă îţi doresc” în portugheză?