BRD Năstase Țiriac Trophy – Impresii din prima zi de calificări

Azi a fost prima zi în care am fost acreditată oficial ca jurnalist la BRD Trophy. În consecinţă, în afară de faptul că mi-am ridicat acreditarea, n-am făcut niciuna dintre treburile jurnalistice care-mi fuseseră repartizate. Trebuia să mă urc în autobuzul cu etaj care transportă gratis fanii la Arenele BNR. Nu m-am urcat. Dar l-am văzut trecând pe lângă mine. Se pune? Apoi, trebuia să merg la conferinţa de presă pentru tragerea la sorţi. Ajunsă în incintă cu întârziere, desigur, am întrebat la poartă, la biroul de acreditări şi apoi nişte voluntari unde se ţine conferinţa. Am primit următoarele răspunsuri: „în zona VIP”, „nu ştim”, „înainte, tot înainte şi apoi la dreapta, treceţi de Fratelli şi mai întrebaţi”. Bineînţeles, n-am văzut niciun indicator spre „zona VIP”, nicio hartă sau punct de orientare. În concluzie, m-am învârtit bezmetic pe alei şi printre chioşcuri, reuşind performanţa să mă rătacesc pe un perimetru de câţiva paşi şi să ratez conferinţa.

Dar după principiul, „tot răul spre bine”, pe când treceam în grabă pe lângă nişte terenuri mai mărginaşe, am prins cu coada ochiului o siluetă înaltă şi filiformă cu un rever amplu care semăna ceva de speriat cu acel rever amplu. M-am oprit locului şi ce-mi văd ochii la maxim 5 paşi depărtare? Pe nimeni altul decât Grigor Dimitrov, zis şi „baby Fed” sau „the next big thing”, la antrenament.

Mi s-a lăţit un zâmbet de la o ureche la cealaltă, am uitat instantaneu de conferinţă şi am ţopăit pe un scaun în tribune. Baby Fed era cu Patrick Mouratoglu, de la celebra Academie cu acelaşi nume, care stătea ca un sfinx pe margine îmbrăcat într-un tricou cam gotic. Prin comparaţie, Grigor era portocaliu şi foarte expresiv, mormăind în două limbi: franceză şi engleză. Juca un set cu Marius Copil şi nu prea mergea treaba. Multe greşeli, şi de-o parte şi de alta. Dar reacţiile erau de milioane. „Putain!”, „Mais non!!”, „Aaaah, I missed that!!”. Plus expresiile feţei. Comedie pură.  

Pe trenul alăturat, muncea din greu Dudi Sela. Nici lui nu-i prea intrau loviturile. Spre deosebire de Grigor, care era mai articulat, Dudi îşi exprima frustrarea scoţând nişte strigăte guturale de om preistoric. După unul din acestea, Dimitrov i-a strigat peste gard „I share the same opinion!”.

La un moment dat:
Grigor: What’s the score?
Marius: 5/5 or 6/6.
Grigor: Let’s go with 5/5.

Antrenorul lui Marius, nici el mai prejos. După o ramă a lui Grigor care s-a ridicat până-n stratosferă şi apoi a aterizat în plopii de peste gard, strigă exagerat, în stilul Lahyani: “OUT!”

Pe la sfârşitul setului, mai ales în tie-break, lucrurile au început să curgă mai bine. Dimitrov e jucător de atac pur. Se pricepe foarte bine să termine punctul şi atunci când serveşte bine, nici n-apuci să clipeşti. Sunetul pe care-l face racheta lui când loveşte mingea e unul greu, de parcă ar tăia lemne. Dar lipiciul care ţine laolaltă jocul lui e deplasarea. Loviturile lui au nevoie de un timing perfect, şi dacă nu e exact unde trebuie, urmează rame şi plopi. Jocul de picioare îl face sau îl desface pe Grigor, am impresia. Cât despre Marius, foarte solid, s-a ţinut de Dimitrov de la egal la egal. Nu mai ştiu cine-a câştigat. Nici eu nu sunt bună la cifre.

După setul româno-bulgar, am aruncat un ochi pe meciurile în desfăşurare şi văd că pe Central se joacă Ilija Bozoljac cu un jucător român, Robert Coman. Intru la un set pentru sârb şi 1-1. Îmi aduceam aminte de Bozoljac că la un Wimbledon, parcă acum doi ani, i-a dat de furcă lui Fed. Mă aşteptam la ce era mai rău. În loc, am văzut un meci echilibrat şi am descoperit un jucător român foarte interesant.  

Robert are 22 de ani, dar arată ca un puşti de liceu. Ca fizic, aduce teribil cu Gilles Simon. Şi ca Gilles, se mişcă foarte bine, fără să pară că se străduieşte teribil. Pe lângă el masivul Bozoljac a icnit , pufăit şi gâfâit tot meciul când îi era pusă la încercare deplasarea. Surprinzător pentru fizicul lui, Robert are un serviciu foarte puternic şi o dreaptă la fel. Singura lovitură mai vulnerabilă mi s-a părut reverul drive (slice-ul, foarte bun). De asemenea, înţelege bine jocul pe zgură, l-a mişcat permanent pe adversarul masiv, a construit puncte inteligent, a venit la fileu fără frică. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult la Robert a fost atitudinea. Fără negativism şi nervi, fără panică după greşeli. Calm şi măsurat, şi-a pierdut liniştea doar spre sfârşitul setului 3, când Bozoljac avea 2 break-uri în faţă. Ce l-a salvat pe sârb în setul 3 a fost serviciul bombă şi faptul că lui Robert nu i-a intrat tot timpul primul serviciu şi a fost atacabil pe al doilea. Una peste alta, un meci foarte bun. (rezultate calificări – aici)

După o cafea, am mai dat o raită şi am ajuns pe aceleaşi terenuri 4 şi 5 (o mină de aur terenurile astea). De data asta, era mai aglomerat, pentru că era un antrenament de dublu. Horia&Robert, plus Andrei Pavel pe margine.

Pe trenul alăturat, Mar-cooooos Bagh-daaa-tis! Cu antrenorul său, Miles Mclagan, fostul antrenor al lui Murray. Mărturisesc că nu ştiam că lucrează împreună.

Marcos, cu părul mai lung şi o şapcă, a ieşit de pe tren după ce-am ajuns eu. Părea obosit şi serios. S-a oprit totuşi să schimbe două vorbe cu Andrei şi s-a pozat cu câţiva fani. Lângă mine în tribună era un cuplu cu un bebeluş, tatăl îl ţinea în braţe. Marcos s-a luminat la faţă pentru o secundă când i-a văzut şi a zâmbit larg când a trecut prin faţa lor. Apoi seriozitatea şi oboseala i-au revenit pe chip şi a ieşit de pe teren.  

În locul lui au intrat Seppi şi Volandri, doi italieni muncitori ai zgurii. Era un contrast izbitor intre ritmul partidei de dublu din prim-plan, care era alcătuită în întregime din sprinturi şi zvâcniri sincronizate, şi schimburile de câte 30 de lovituri din fundal. Până terminau italienii un punct, dublul făcea deja un game. Dacă clipeai cumva, pierdeai faza. Aveam până acum impresia greşită că dublul e mai puţin fizic decât simplul. Dar e atât de agresiv şi rapid, şi exploziile de energie sunt atât de intense, încât e aproape palpabil efortul, mai ales când urmăreşti de pe margine. E de asemenea şi mai palpitant. Atacul este atât de real, doi oameni care asaltează fileul concomitent, că ţi se zburleşte un pic părul. Mai ales dacă eşti de partea celaltă a fileului. Dublul nu e pentru cei slabi de înger, asta-i clar.

I-am lăsat pe Horia şi pe Robert câştigând, şi m-am îndreptat către ieşire. Lumea se împuţinase, soarele apunea. Dinspre Players Lounge (da, de data asta era un indicator) venea agale Malisse şi antrenorul lui cu un coş de mingi. Mi-a venit să râd. Eternul coş cu mingi, poţi să te bazezi oricând pe el. Lângă terenul pe care au intrat, era un meci de dublu amical care tocmai se termina. N-am recunoscut pe nimeni, erau doi români şi doi nemţi între două vârste. Am auzit următoarea conversaţie:

Neamţul: Duşuri? Unde?
Românul (arătând spre Players Lounge): Da, cum să nu. Acolo.
Neamţul: Duşuri cu apă şi săpun?? Wow, asta e deja chestie de turneu 500.
Românul: Cu prosoapele e mai complicat însă.
Neamţul: De ce?
Românul: 40% dintre ele dispar din faza calificărilor.

Pe această notă optimistă, vă las şi ne reauzim mâine seară, pentru un nou rezumat al zilei de la Arenele BNR. Şi promit să mă rătăcesc din nou.